 |
| Foto: weheartit.com |
Când mi-ai intrat în lume am început să cred
că dorul meu s-a speriat și a fugit cât a văzut cu ochii, dar m-am înșelat. Mi
l-ai răpit atunci când te-ai decis să te muți în Pădurea Fermecată și am
devenit vecini. Însă în ziua în care te-ai săturat de liniștea Pădurii și ai început să-ți
strângi lucrurile, atunci te-ai împiedicat de el și i-ai dat drumul.
Mi-am văzut dorul intrând pe poartă și am
început să fug, iar el, naivul, credea că ne jucăm de-a prinselea...și a
câștigat. M-a îmbrățișat cât de tare a putut și ne-am așezat pe prispă să
ne odihnim. Am vrut să pun de-o cafea, dar pe când să mă ridic mi-a făcut dorul
semn să mă uit în față. Am înțepenit. Mi-am urât gardul mic în momentul ăla,
căci vedeam perfect cum, în curtea de peste drum, tu îți așezai cutiile
într-un camion. Pe una ai aruncat-o din pragul ușii și am știut că acolo ai pus
și cana primită de la mine și nu-ți păsa de soarta ei.
Mă hotărâsem într-o zi să-mi fac un gard mai
înalt, că prea ușor intrau oamenii în lumea mea fără să sune la poartă
și-mi distrugeau florile. Însă, pe când să bat primul cui, te-am văzut stând la
umbra cireșului cu drujba în mână. M-a prins dorul de mână și m-a strâns atât
de tare încât am îngenuncheat și am început să plâng. Ce-ai avut cu cireșul?
Mi-ai tăiat ultima urmă de speranță, căci cireșele alea m-au făcut să te vreau
în viața mea pentru multă vreme, indiferent de tipul de relație. Mi-ai furat
iubirea și acum urmează să bagi în foc prietenia.
Tot umblu din loc în loc. Mi-ai auzit pașii
grei în toiul nopții? Am tot încercat să-mi dau seama unde am făcut pasul
greșit care te-a făcut să crezi că e timpul să o iei pe altă cale. Doru
încearcă să afle ce copac și-a plecat capul într-o direcție diferită față de
ceilalți și astfel te-a ghidat greșit.
Am pus beculețe peste tot în curte, am
agățat câteva și deasupra cărărilor care duc spre căsuța mea, sperând că-ți vor
aminti că ți-am oferit lumină atunci când ți-era frică de întuneric.
N-ai venit. Ți-am văzut umbra când trăgeai draperiile, căci nu puteai dormi de
la atâta lumină. Mă pregăteam să țip la tine, dar am auzit cum se apropie ceva.
Mi s-au întors acasă cerbii! I-au gâdilit luminițele, amintindu-le
astfel de cum mă gâdilau atunci când eram tristă.
M-a
întrebat dorul unde mi-e sufletul. I-am povestit despre cum m-ai lăsat să-l
îngrop singură și apoi ai venit noaptea să-mi furi lopata, ca să nu-l
mai pot recupera vreodată. Dorul s-a gândit că ar fi o idee bună să-i cânte
piesele noastre lângă mormânt, până se va plictisi sufletul și va ieși singur
de sub pământ. Mi-a zis că atunci când îi va vedea mânuțele ieșind, îl va trage
tare-n sus și-l va juca așa cum se joacă în Maramureș.
Am
vrut să te chem într-o zi să ieși până-n prag, să-ți las o scrisoare prin care
să-ți mulțumesc pentru cerneala pe care am consumat-o în zilele senine, dar și
în cele în care mi-ai așezat nori pe cer. M-am răzgândit, căci nu
știam exact care dintre fețele tale ar fi trebuit s-o citească.
Așa cum mi-ai lăsat în leagăn un hanorac,
atunci când ai plecat să hoinărești câteva zile, așa ți-am agățat și eu o
pătură-n gard. Nopțile în care gândurile nu-mi dădeau pace le-am transformat în
cuvinte. Din vorbele alea ți-am cusut pătura care-ți stă în gard acum. Dorul
m-a ajutat să aleg cuvintele cele mai călduroase.
Pătura asta ți-e nemurirea, pe care
știu că o vei băga într-o magazie din noua ta lume. Sper doar să te
împiedici de ea atunci când îți va fi frig cu adevărat, iar faptul că
cineva te-a transformat într-un personaj să te ajute să adormi mai liniștit.
