Atunci și acum

  

Astăzi m-am întâlnit cu un vechi prieten care mi-a povestit despre tristețile lui prezente. Faptul că nu vorbisem demult cu el, mi-a amintit de tine și de nopțile în care ne povesteam dezamăgirile...până când ți-am devenit chiar eu dezamăgire.

Am plecat din cafenea cu dorul în brațe și știu că dacă m-ai auzi acum mi-ai spune să mă duc undeva, cu dorul meu, cu tot. Când am ajuns acasă și m-am privit în oglindă, am realizat pentru prima oară cum arăt pentru tine în prezent.

Sunt doar persoana aia care ți-a băgat sufletul într-o cutie pe care a aruncat-o de la ultimul etaj. Și asta doar pentru că nu era ce voia.

Vechea eu nu rupea nici o floare, ci atingea iarba și ele creșteau, colorând câmpul. Cea din oglindă dă foc florilor și transformă totul în cenușă.

Vechea eu umbla doar în teniși, până și ăia o deranjau de multe ori și începea să umble desculță. Acum ești sigur că nu mai am nici o pereche de teniși în casă și port doar tocuri care mai calcă uneori cutia din fața blocului.

Vechea eu asculta atentă fiecare cuvințel pe care-l rosteai și-l nota într-un carnețel din cap pentru ca mai apoi să folosesc cuvintele la momentul potrivit, făcându-te să zâmbești. Acum, când ne întâlnim, îmi zâmbești doar ca să nu-mi dau seama că e ceva în neregulă și să nu fi nevoit să-mi povestești.

Îi scriai celei de dinainte orice lucru care te deranja, care te speria, care te bucura; celei de azi n-ai mai putea să-i scrii, căci ai impresia că în timp ce tu povestești, ea bagă încă un suflet într-o cutie și își încalță pantofii cu toc.

Știu că râzi mereu când vezi că eu visez la lucruri pe care tu ai fi vrut să mi le oferi atunci; că se dă o mică petrecere în tine când îți dai seama că există karma, căci cineva a luat un ciocănel și mi-a lovit sufletul.

Știu că a durut când ți-ai dat seama că nu sunt mai bună, așa cum îți plăcea să crezi. Dar mai știu și că am luat cea mai bună decizie pentru tine, iar cu timpul ai realizat și tu asta. Ai văzut că nu gândesc așa cum ai fi crezut că o voi face, că nu sunt atât de matură precum arăta felul meu de a păși, că nu doar zâmbetul mi-e de copil și că de multe ori cauza durerii tale de cap eram de fapt eu...

Mă bucur că își face treaba domnul destin și că a venit rândul meu să mă plimb prin casă la trei noaptea, în timp ce tu dormi ținând în brațe pe cine ți-e drag. Însă o cească cu ceai îmi amintește mereu ce e cel mai important: că ți-e liniște.

Aș fi vrut să fii cu mine în fața oglinzii înainte să-ți bag sufletul în cutie, să vezi cât mi-era de rău. Dar asta a fost atunci, așa că acum te-aș ruga să vii în fața blocului, ca să deschizi cutia. Sper să nu fi surprins când îți vei descoperi sufletul înfășurat în vreo zece hanorace și fără zgârieturi. Dacă te întrebi ce a făcut „poc” în momentul în care a lovit solul, să știi că erau baloanele care speram că-ți vor putea face sufletul să zboare.

Lumina copilăriei

Foto: Cristi Cojocariu

  

Țin minte că atunci când am primit poza asta nu am mai putut să mă gândesc la altceva. Am știut exact de ce m-am atașat atât de mult de ea. Dar abia după ce mi-a intrat lumina în suflet și nu i-am mai dat drumul, am putut să pun în cuvinte ce îmi șoptise poza asta. Mi se amestecase prezentul cu trecutul, copilăria cu adolescența și a ieșit ce veți citi mai jos.

Azi am fost la țară și mi-am lăsat sufletul să urce pe dealul pe care mă dădeam de-a dura în timp ce bunica muncea de zor și de la poalele căruia o strigam să verific dacă e tot acolo unde am lăsat-o, iar după ce-mi răspundea cu „Uiiii, tu Biancă,” fugeam s-o caut printre straturi sau să mâncăm niște cartofi fierți așezate pe fânul din șură. A coborât de pe deal și mi l-am aruncat în râul de peste drum, acolo unde mergeam cu buni să clătească hainele, în care intram cu tălpile și mi-era frică să nu-mi fure șlapii și să fie nevoie să trec strada desculță; l-am lăsat să stea în poartă, așa cum stăteam și eu atunci când știam că vin părinții să mă ducă acasă. Cel mai important, i-am așezat poza asta în brațe și l-am pus să urce dealul pe care e așezată biserica. Biserica aia în care eram convinsă că voi sta toată slujba de Înviere, însă mereu adormeam cu vreo două ore înainte de plecare, iar mama nu mai avea chef să mă trezească și să mă tragă după ea. Când mă trezeam după miezul nopții și vedeam că mama nu mai e, mă acopeream mai bine și-mi ziceam „Lasă, la anul ajung și eu.”

A coborât de-acolo, și-a pus o floare de corcoduș la pălărie, le-am făcut cu mâna bunicilor și am plecat împreună. După ce a mai privit o dată poza, al meu suflet a plecat fără să anunțe. S-a așezat pe banca din biserica la care umblam până de curând, în care, la începuturi, îngerii cântau atât de frumos încât adormeam, dar lumea se uita la mine zâmbind și mă ierta, căci eram copil. S-a așezat pe băncuța din față, acolo unde am descoperit cuvintele sfinților și am aflat cât e de frumoasă iubirea pentru Dumnezeu și iubirea Lui pentru noi. Acolo am învățat răspunsurile cântăreților din strană, pentru că devenisem unul dintre ei; acolo unde paharul în care primise fratele meu Paștile se golea încă dinainte să ajungă la mașină; acolo unde am plâns pentru prima oară atunci când luminile s-au stins și am auzit „Veniți de luați lumină!”.

A închis sufletul cărțile din care a citit atâtea duminici la rând și le-a pus cu grijă la loc, apoi s-a întors în oraș. A intrat în biserica în care Dumnezeu mi-a arătat cât e de frumoasă reîntâlnirea cu oamenii care mă cunosc de când plângeam pentru că nu voiam să mă împărtășesc; în care am primit iertarea lui Dumnezeu pentru prima dată; în care intram la sfârșitul orelor ca să aprind o lumânare pentru bunicul și să mă rog  pentru sănătatea celor care mi-au întâlnit privirea vreodată. Am cântat din pod, acolo unde L-am simțit pe Dumnezeu mai aproape. M-am depărtat de prezența și flăcările celorlalți credincioși și i-am cântat doar luminii sfinte din candela mea prin care mi se părea că văd Cerul fericit. Am cântat, mulțumindu-i celui de Sus că am mai apucat o slujbă de Înviere în care am avut oameni dragi lângă mine și în suflet.

Hristos a înviat!

Cafea și prieteni...

  

...și cafea!

În aprilie ,anul trecut, era vorba doar despre cafea. M-am trezit și atunci, la fel cum o fac și acum: posomorâtă, așteptând ca prima gură de cafea să țipe la mine și să mă aducă cu picioarele pe pământ.   

Acu' un an era vorba doar despre o fată somnoroasă și curioasă de cum arată cafeneaua deschisă la colțul căminelor. Nu îmi mai amintesc pașii pe care i-am făcut până acolo, însă îmi aduc aminte că m-a trezit brusc mirosu de cafea și renul care-mi zâmbea ștrengărește de pe perete din dreapta, fiind mândru tare că a fost desenat atât de frumos. Și băiatul de la tejghea zâmbea și se uita încurcat, căci nu știa cum să mă scoată din transă și să se apuce să-mi pregătească cea mai bună cafea pe care o băusem vreodată.

Îmi luasem atunci cafea în brațe, îi făcusem o poză încornatului care ne invită la o ceașcă de liniște și îi spusesem sufletului că am impresia că i-am găsit o casă și în Sibiu, în care nu-i va fi frig și nici singurătatea nu-l va deranja. La scurt timp au apărut și minunatele leagăne (pe care am avut curaj să mă așez doar după ce  mi s-a spus de vreo zece ori că n-au cum să se rupă) și am știut că sufletul nu trebuie să mai aștepte să ajungă în Gheorgheni pentru a se simți în singuranță. De fiecare dată când îmi savuram cafeaua cu picioarele în aer, îmi închipuiam că am găsit scara ce duce spre Lună și cea care-mi făcea vânt era chiar ea. Chiar și acum, după un an, oricât de grăbită aș fi, tot îmi las sufletul să se dea pe hintă de două ori. De ceva vreme îmi las dimineața sufletul acolo și mi-l iau abia seara, așa cum părinţii își lasă copilul în grija celor mai dragi prieteni.

În aprilie, anul ăsta, Rennes Caffee nu-mi mai spune doar povești despre cea mai bună cafea, ci imediat cum intru pe ușă, încep să aud spună povești despre oameni faini, despre prieteni. 

Mă întrebam înainte: de ce are nevoie o persoană care are impresia că e mai bine să stea închisă în ea și să nu iasă la iveală? Răspunsul e: de o cafea în care oamenii care ți-o prepară au pus o tonă de bunătat.

Mai exista întrebarea: de ce are nevoie un copil, ca mine, care crede că gesturile mici sunt salvarea și suferă atunci când vede cât e de agitat lumea din jurul lui? Simplu! De un loc plin, în care auzi sufletele oamenilor cum se joacă printre boabele de cafea; de mâini magice care prepară cafeaua ce deschide inimi; de o Ană care-ți gâdilă sufletul mohorât cu un mesaj drăguț pe pahar. De un loc în care nimeni nu e numit client, ci fiecare persoană nouă care trece pragul e cel mai recent prieten al renului. 

Cel mai frumos loc de evadare. Locul în care cafeaua îți ia problemele și le otrăvește cu tăria sau cu dulceața ei; locul în care veselia oamenilor prinde viață și se transformă într-o ființă gingașă care îți așează pe spate o pătură croșetată special pentru tine și îi șoptește sufletului că are voie să se odihnească.

Mulțumesc, Rennes Caffee, pentru prieteni!