Natură

Foto: David Eugen

Uț, iar am furat. Așa cum m-ai învățat. Uț, avem o problemă...încep să nu mai am ce să ciordesc, bre!

    Spune-mi, tu, munte al copilăriei mele, ce ți-a spus Dumnezeu când te-a făcut? Câtă blândețe curgea din  mâinile Lui când ți-a dat în grijă atâta liniște?

      Zi-mi, vârf al viselor mele, de câte ori ai oftat împreună cu cei pe care gândurile negre îi urmăreau încă de la poale, sau de câte ori ai chiuit de atâta tinerețe care striga de pe tine?

   Spune-mi, stâncă, de câte ori ai fost certată pentru că erai prea grea de urcat; câți și-au dat seama de moliciunea și căldura ta sau câți te-au îmbrățișat și au luat o parte din tine în rucsacul lor? De câte ghiozdănele te-ai bucurat?

   Dacă ai putea grăi, tu hău, ce povești mi-ai spune? Ne-ai spune că merită să ne chinuim, ori ne-ai învăța scurtături? Să nu faci asta; lasă-ne să urcăm pe drumul dat de la începuturi, căci altfel, cum am putea să ne bucurăm de tine și să te iubim cu fiecare piatră pusă în calea noastră, cu fiecare pom căzut pe care ne putem odihni, ori să te iubim cu fiecare cărare și semne de iubire pe care alții și-au permis să le lase veșnic în tine?!

  Te iubesc, munte, pentru că îmi urmărești existența. Pentru că aerul tău e plin de magie și mă lași mereu să-l iau în saci și să-l transform în cuvinte. Te iubesc pentru că datorită ție am întâlnit oamenii frumoși din viața mea, am întâlnit suflete care nu m-au părăsit. Munte, ești minunat, căci tu m-ai îndemnat să scriu. Te ador, munte, căci tu m-ai format, căci în tine am învățat să cânt cu greierii atunci când sunt tristă; să mă las purtată de vânt atunci când îmi vine o idee; să le cânt florilor atunci când le culeg, ca să reziste mai mult; să iubesc oamenii indiferent de felul lor de a fi... căci toți au un munte de urcat și multora li se pare prea greu traseul, gândindu-se să rămână la poale. Dar tu munte, m-ai învățat că dacă-mi stă-n putere, să-i împing, să le arăt cât de ușor e drumul, căci cărările sunt blânde și au dreptul la popasuri și în timp ce le arăt drumul, să-i iubesc, cu fiecare imperfecțiune.

   Dar, spuneți-mi voi, dealuri, cât e de bine să ai un tată cum e muntele? Spuneți-mi ce povești vă cântă înainte de culcare? Ziceți-mi, dealuri, câți copii s-au rostogolit pe voi până-n vale și de câte ori au luat-o de la capăt până se înnopta? Dar câți dintre ei s-au mai întors, măcar un rostogol după ce au crescut?

   Tu, izvor, ce tot șușotești? De ce ți-e frică? Hai, dacă tot n-ai curaj, șoptește-ne despre cerbii la care eu visez; zi-mi cât sunt de reali și cât le e de sete când ajung la tine. Ia spune, ai și tu o broscuță Oachi, care dansează în tine? Spune-mi izvoraș, cât e de frumos când lumea îți descoperă sfiala și vorbește așa ca tine, încetișor-încetișor. Tot șoptind ți-a spus Dumnezeu că graiul tău timid te face să fii cel mai iubit într-o zi de vară?

  Seară de vără...ție ce-ți spune Tatăl, înainte să cobori? Ce semnal folosești ca să le dai de știre greierilor că pot cânta cât de tare vor ei? Tu seară blândă, cu gust de zmeură, ce doruri ai? Pe cine vrei să îmbrățișezi: stelele, firele de iarbă plăpânde ori ai vreun copac iubit?

  Dragii mei trubaduri, îmi place cum vă chinuiți să țineți pasul cu lăutarii atunci când țin trează pădurea. Nu râd de voi, mi-e mai mare dragul și nu știu după care ritm să dansez, după al vostru, ori după al celui cu microfon. Sunteți atât de scumpi, căci în toată gălăgia vă faceți voi ditamai trupa și tot voi vă auziți mai tare. Dar știți când vă iubesc? Atunci când nici vântul nu vă deranjează. Atunci când stau doar eu cu voi și încerc să cânt deodată cu voi. Atunci când doar stelele sunt martorii momentului scrierii unor noi doine. Ce doruri aveți voi? Pe cine încercați să găsiți de cântați cu atâta patimă și jale?

   Vânt, tu-mi pari a fi cuceritor. Tipul ăla care fuge prin viață, încercând să îmbrățișeze în grabă tot ce-i pare frumos: flori, spice de grâu, gâze, ramuri ce-și așteaptă rândul...și totuși tu vrei să ajungi la o destinație, știi că  acolo vei găsi liniștea după care tânjește orice suflet. Dar, eu îți zic așa, tot pe repede înainte: dacă alergi atâta, de unde știi când ai ajuns la  destinație, de unde știi că nu ai ocolit dragostea?

  Tu, cer, ai norocul să porți cea mai frumoasă haină. În față, luminată de soare, cu doi maci ce-i țin loc de obraji și cu spic de grâu în păr. Iar în spate ai o pelerină de un albastru strălucitor.

  Dragostile mele, stele, m-am îndrăgostit de voi de la prima sclipire. Ați plâns cu mine și m-ați învățat cum să nu-mi pierd vocea atunci când doinesc. Mi-ați povestit despre oamenii care mai au speranță și-și pun dorințe când una din voi pleacă. Cel mai frumos îmi vorbiți de cei care nu-și pun dorințe, nu că n-ar avea ce să-și dorească, ci pur și simplu vor să trăiască ce se întâmplă acolo sus. Îmi spuneți povești despre oameni care-și întâlnesc marea iubire și mă ajutați să adorm cu zâmbetul pe buze, chiar și după o zi grea.  Mă mai trezesc noaptea și vă aud chicotind și atunci știu că bunicul vă gâdilă..ah, ce mi-aș dori o ditamai trambulină care să mă arunce până sus la voi, să vă îmbrățișez pe toate.

  Oh, Lună, sora mea. Nu știu cum se face de oftăm în același timp, ori cum de ne gâdilăm deodată,  sau de ne gândim la aceleași cadouri una pentru cealaltă. S-o fi gândit Dumnezeu când îmi desena cartea vieții că am nevoie de cineva cu același miros care să o coloreze. Și doar pe tine te-a găsit și l-a trimis pe bunicul să-ți înmâneze cartea mea și șmecher fiind, a adăugat sclipici în creioanele colorate. Mulțumesc, dragă Lună, că-mi ești adăpost când jos sunt furtunile prea supărate, că mă înveți cum trebuie să renunți la oamenii dragi, nu pentru că ți-ar face rău, ci tocmai pentru că poate tu le faci rău. Lună, te iubesc pentru că seara îi ești adăpost bunicului, îi faci culcuș din stele și stă acolo să se uite la mine.

   Oh, marea mea dragă...te-am cunoscut când aveam cea mai mare nevoie de tine, deși nu știam. N-am să mă despart niciodată de rochia albastră pe care mi-ai dăruit-o. La început am crezut că nu o să ne înțelegem, păreai supărată și mi-era frică să mă apropii, dar am încercat. Te-am mângâiat așa cum am auzit că o făceam când eram bebe, cu vârful degetelor. Te-am simțit ca pe un suflet bun și pe cât de bun, pe atât de chinuit. Am îndrăznit mai apoi să te îmbrățișez și încercam să te conving să-mi vorbești, dar tu voiai doar să scapi de mine. Abia seara am înțeles tot...nu am vrut să mă apropii de tine, simțeam că semeni cu mine și știam că vrei să fii singură. Ne-am găsit în singurătate și, plângând, mi-ai spus ce aveai pe suflet. Am înțeles că ești confuză, că nu știi dacă vrei să-l cuprinzi cu valurile pe cel pe care-l iubești dar te-a părăsit, ori să te răzbuni pe cei pentru care te-a părăsit.

  Omule...tu ești cel mai complicat și cel mai simplu. Tu ce doruri ascunse ai, ori ce chinuri te urmăresc de nu-ți permiți un răgaz pentru frumusețea celor ce ne înconjoară? Știu că ai luat ceva din fiecare, dar cu timpul ai ajuns să le ascunzi. Spune-mi unde le-ai ascuns și am să te ajut să le dezgropi. Până când vei respira doar aerul gri și greu, până când vei ține capul plecat în timp ce mergi? De-aș putea, ți-aș pune în cale un munte, să te lovești de el, să-l admiri și aș dresa vântul să te ducă în vârf, să poți respira aerul calm și albastru; să țipi tot ce ai în tine, până te simți liber..iar când  ți-ai găsit liniștea, te-aș pune să te dai de-a-dura până jos, unde se află marea care așteaptă iubire din partea ta. Până când mai oftezi? De ce nu-ți dai seama, tu, ființă adorată de îngeri, că ai din toate câte ceva? Că Dumnezeu ți-a dat din frumusețea fiecărui element și așa ai devenit cea mai scumpă ființă?