 |
| Foto: David Eugen |
Mulțumesc, Uț, că ai scotocit repede după poză!
Am
recitit cartea lui Chirilă, în timp ce aveam o sete de scris. Iar el, om bun,
mi-a dat paharul din care să beau ca să mi-o potolesc. E un exercițiu de
scris. Ideea e următoarea: „Înșiruirea de cuvinte din titlu reprezintă tema pe
care am dat-o cititorilor blogului, aceea de a compune un text în care
cuvintele enumerate să joace roluri principale.”(Tudor Chirilă). Acu...nu
știu cât de bine a ieșit textul, dar important e că nu îmi mai e sete...totuși, mai iau o gură din pahar.
Stătea pe marginea șoselei. La marginea
șoselei pe care a străbătut-o de atâtea ori cu ea. Șoseaua pe care
au oprit de nenumărate ori pentru a-și dezmorți picioarele, ori să mănânce,
ori să se gâdile fără frica de a face accident. Șoseaua pe care de multe ori ea
nu o vedea, căci adormea pe bancheta din spate. Șoseaua care-i ducea la cea
care a fost martora începutului lor, marea. Și tot ea a fost martora
sfârșitului. Ce simetrie...ce ironie.
Bărbatul își jurase că n-are să mai meargă
pe aceeași șosea. La mare mergea anual, de ea nu l-ar fi putut despărți niciun
zid, nicio ceartă, nicio furtună, oricât ar fi ea de înspăimântătoare. Marea
nu-i dădu niciodată certitudinea că vor fi mereu împreună, le dădea doar
certitudinea prezentului. Prezentul în care ei se aruncau în apă și așteptau ca
valurile să le facă un tatuaj care nu se vede, ci doar se simte. Prezentul în
care scoicile înregistrau sunetul iubirii lor, ca mai apoi să-l redea celor
care le vor pune la ureche. Căci e mai frumoasă muzica dragostei, decât
melodia valurilor care izbesc malul. Prezentul în care nisipul se gâdila
atunci când ea îl atingea cu tălpile ei gingașe și tremura de drag când auzea
clinchetul pe care îl făcea brățara de la gleznă... apoi nisipul ofta și aștepta
ca ea să treacă încă o dată.
Prezentul devenise trecut. Șoseaua era
trecut, căci nu-i mai putea oferi siguranța de altădată. Siguranța că oriunde
s-ar duce vor fi împreună și vor merge tot înainte chiar dacă se vor rătăci, fără să existe șansa ca fiecare s-o ia în altă parte. Era
supărat pe șosea căci îl făcuse să spere, precum un copil care crede fiecare
promisiune pe care i-o spun părinții.
Însă nu te poți feri la nesfârșit. Într-o zi
trebuie să faci pace cu trecutul. Așa și el trebuia să facă pace cu șoseaua,
nevoit din motive de serviciu. Ar fi mers cât mai repede posibil, însă
picioarele începeau să-i tremure, ținându-l parcă în loc, determinându-i pe cei
din spatele lui să-l claxoneze, ori „să-i umple frigiderul”. Oprise într-o parcare
la un moment dat, căci trebuia să arunce cât de departe posibil piatra de pe
inimă, care-l făcea să-și piardă mințile, care nu-i dădea voie să se
bucure de briza mării, ori de vântul dulce dintr-o zi de vară. Se asigură că nu
venea nicio mașină, se întoarce cu spatele și-și aruncă piatra cu toată
forța. Se întoarse să vadă dacă se zărește vreo urmă a noului culcuș al
pietrei. Ar fi fost în zadar să o îngroape, căci ar fi știut locul și s-ar fi
întors să o dezgroape...că așa suntem noi oamenii, ne place să suferim și
începem să dezgropăm amintiri uitate, ori iubiri demult apuse. Atunci văzu
sclipirea și se îndrăgosti....de un lan de grâu.
Uitase de timp, uitase de șosea. Nu
îndrăznea să treacă pe partea cu lanul. Nu, prefera să se lase hipnotizat de
strălucirea firelor de grâu. Mai încolo de el, stătea un câine negru cu niște
pete albe pe ici pe colo, care era la fel de prins de jocul spicelor de grâu.
Îi plăcea mogâldeața, își dorise un cățel de când era mic și poate ăsta
era modul destinului de a-i transmite că a stat singur destul. Și aveau amândoi
nevoie de un prieten. Cățelul ăsta parcă venise ca un tratat de pace din partea
șoselei.
Începuse să meargă pe același drum o dată la
două zile, oprea pe aceeași parte și privea lanul de grâu împreună cu noul lui
prieten. Erau amândoi fascinați de felul în care firele de grâu dansau pe un
cântec doar de ele auzite; aveau o eleganță nemaiîntâlnită, de parcă și ele se
îndrăgostiseră de bărbatul de la marginea șoselei. Se legănau spicele cu atâta
candoare încât bărbatul se trezi de multe ori în mijlocul șoselei. Erau precum
ielele, dar el nu era pregătit să se lase prins în hora lor, căci ar fi
dat peste piatra recent aruncată și asta i-ar fi adus sfârșitul.
Într-o zi, îndreptându-se spre locul în care
Dumnezeu și-a trimis una dintre privighetori să cânte în lanul de grâul,
fermecându-i astfel pe cei care au nevoie să uite și să înceapă din nou
să trăiască, văzu o autostopistă. Dar nu era precum cele pe care le vezi în
filme ori în videoclipuri, rebele, căutând doar să te fraierească. Nu, arăta de
parcă unul din spicele lui dragi de grâu prinsese viață și i se arătă. Opri și o
luă, iar răspunsul pe care i-l oferi atunci când o întrebă încotro merge îl
făcu să pună frână brusc: „Mai încolo este un lan de grâu, acolo să mă lași”. Îi
povesti cum și ea își ascunse acolo piatra dragostei, doar că ea nu era atât de
puternică și se întorcea mereu ca să-i vorbească, apoi îi plângea de milă. Iar atunci când
plângea, lanul începea să se legene. Omul se gândi că nu e spic de grâu ce a
luat ființă, ci e însuși privighetoarea trimisă de Sus. Ajunși la grâu,
el nu trecu pe partea cealaltă, însă ea îl luă de mână, zicându-i că dacă ar fi
dat uitării trecutul nu s-ar mai fi întors aici de atâtea ori și că dragostea
pentru lanul de grâu e doar o minciună, că el e doar îndrăgostit de
ideea că și după moarte, iubirea lui are puterea să strălucească, să dea viață
unui lan de grâu. Îi spuse că doar când își va vedea piatra, va ști sigur dacă
a trecut peste sau nu; că de va sta în picioare și o privește fix, atunci
înseamnă că e gata, că tot ce mai simte e că a fost o vreme când ar fi
făcut orice pentru ea, dar azi vrea doar să știe că e într-un loc bun și că e
la fel de liniștită precum e și el. Dar dacă îi vine să-și întoarcă privirea,
înseamnă că e furios pe el, căci nici după atâta timp nu poate uita și că îi
vine să șteargă de praf piatra cu lacrimile lui. Rămase nedumerit când
văzu ca fata stătea lângă piatra lui. „Nu e a mea, cineva a aruncat-o aici,
chiar peste a mea, nu m-a lăsat inima să o mut. Mă gândeam că cineva o va
căuta într-o zi și dacă nu o să fie aici se va speria că cineva i-a luat-o. A
mea e sub pământ, dar am plâns pentru amândouă. Câteodată stăteam și făceam
scenarii în care mă întâlnesc cu deținătorul ei și vom plânge împreună.”
Însă el nu plânse și nici nu se uită la piatră, nici privirea nu și-o întorsese,
ci o privea doar pe fata blândă care a avut grijă de piatra pe care el spera să
nu o mai vadă niciodată. Nici că-i mai păsa de piatră, reuși doar să șoptească
un „E...a..mea!” și asta doar ca s-o convingă că nu mai trebuie să-i
îngrijească piatra, că poate să o arunce dacă vrea.
Fu uimită, nu mai știa ce să zică, voia doar
să afle povestea omului care reușise să-și înghită lacrimile atâta vreme. Îi
propuse să meargă mai în sus, căci era acolo un copac pe care se cățăra mereu
când făcea popasul în drum spre mare. Îi dădu drumul câinelui din lesă. S-au
așezat la umbra copacului, care părea un bătrânel ce stă pe prispă, ascultând
ce vorbesc trecătorii, ori dându-le o poveste fiecăruia. Acolo au stat până se
înserase, uitându-se la mașinile care treceau pe șosea, în depărtare,
întrebându-se câți dintre ei și-au aruncat pe aici iubirea, ori câți or s-o
facă; și-au aflat povestea, nu toată...dar au urmat zile în care veneau
direct la copac, fără să mai oprească lângă lan.
Doar într-o zi au oprit și el a luat ambele
pietre, urmând ca la copac să le arunce, cu spatele, închizându-și auzul,
scăpând de tot de fosta iubire. Așa devenise copacul martorul unei noi vieți,
căci amândoi o luau de la capăt, împreună....poate copacul nu va fi și martorul
unei încheieri, căci era genul de bătrânel la care mergi cu cel drag să-i spui
de marea bucurie, dar nu mergeți împreună să-i spuneți marea încercare, să nu-l
împovărați deodată.
Clovnul...e destinul. Vezi tu, eu am
impresia, în cazul, de față că magicianul nu te joacă pe degete așa cum o face
un clovn. El e șmecher, te face să intri de bunăvoie în jocul lui, făcând-o pe
ea să râdă, iar dacă o vezi zâmbind, nu mai ai nevoie de altceva. Apoi te ține
în suspans...nu știi dacă o să verse ceva pe tine, nu știi dacă te pune să
mergi pe sârma de deasupra ta, or să-i facă o glumă ei, iar ea nu prea știe de
glumă. E drăguț clovnul ăsta, e colorat, miroase a iarbă verde, a ea atunci când
iese din mare, are gust de fragi adunați de pe marginea drumului și a oraș
spălat de ploaie într-o zi călduroasă. Doar că și clovnul are seară, iar serile
lui sunt negre...căci e obositor să fii tot timpul fericit, să n-ai timp să
oftezi măcar o dată, căci un copil l-ar putea vedea. Dacă dai peste un clovn
noaptea, te va face să fii la fel de întunecat ca și el; să-i simți oboseala,
să-i cunoști neșansa la iubire. Te va face să-ți arunci iubirea undeva, dar
simpatic de fel, clovnul (destinul, adică) te face să-ți arunci dragostea tocmai
în viitoarea poveste. Căci la sfârșit ne dăm seama că nu îngropăm o singură
iubire, ci îngropăm și părți din cele trăite înainte, pentru că vrem nu vrem,
descoperim asemănări și deosebiri între iubiri, spunem întâmplările trăite cu
cineva, băgându-ne astfel trecutul în persoana de lângă noi. Drăguț
clovnul ăsta care tot face ture în arena rotundă, nu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu