O știam pe Laura din vedere, pentru că: am
crescut în același oraș, suntem amândouă pui de jandarm, s-a odihnit împreună
cu Andrei și bicicletele la mine în cabană, dar niciodată nu am interacționat.
Am început să-i aștept cu drag postările de pe facebook, care mă făceau să
zâmbesc, să visez, să mă gândesc mai bine la ce e viața. Atunci când Laura a
dat zvon în lume că-și scoate o carte, m-am simțit mândră că cineva din orașul
meu uitat de lume a reușit să-și îndeplinească visul și să se facă auzit.
Lucrul ăsta m-a făcut să cred că voi reuși și eu. Mai ales că ne cam asemănăm,
atâta tot că ea are ceva mai multă îndrăzneală decât mine și spune despre ce
trăiește, nu-și croiește cuvintele din nimic.
„Tati, tati! Laura scoate carte!” așa
mi-am început una din dimineți, nu tu „Bună dimineața” sau „Cum ați dormit?”.
Dar tata e obișnuit, ba era chiar uimit că vorbesc cu el de dimineață, înainte
să-mi toarne cafea în ceașcă, așa că a răspuns resemnat „Și ce propui?”.
I-am explicat graba mea de a da comandă, căci aveam șansa să primesc autograful
Laurei și al lui Tic cel simpaTIC. Dar tata avea o soluție și mai bună, aceea
de a vorbi cu tatăl autoarei și de a-mi aduce cartea direct de la lansare
(așa e tata, mereu îți face îndeplinirea unui vis mai dulce decât ai fi
crezut). Lungi fură zilele de așteptare. Ții minte cum îți așteptai
prietenii la petrecerea de ziua ta? Ei, așa așteptam și eu prima carte, pe trei dintre
cei mai de seamă musafiri pe care i-am avut în casă vreodată. La ora 16, când
știam că trebuie să ajungă tata din clipă în clipă, făceam ture dintr-un capăt
al holului în celălalt, iar când vedeam că tata nu scoate nimic din „traistă”, oftam. Așa m-a ținut vreo trei zile, până când am auzit tusea tatei
pe scară și parcă îl auzisem și pe Tic lătrând înainte să intre în casă. N-a
primit tata un „Salut/ Servus/ Szia/ Ce faci?” ci am fugit direct spre geanta
lui de lucru din care am scos „Domnul Tic și alte iubiri de pe Mușatini”
și când am luat-o în brațe, am simțit o limbușoară de Ticulete pe față. Nu
voiam să încep s-o citesc, dar în același timp îmi doream. Era complicat,
pentru că știam că în două zile voi termina de citit și că în a doua seară o să
închid ultima copertă, apoi am să strâng cartea în brațe cu gândul „Mai vreau”.
Dar pentru că nu eram singura care spunea că nu i-a ajuns, Laura ne-a ascultat
și a trăit cu grijă fiecare clipă, a iubit așa cum toți visăm să iubim o
dată-n viață, apoi s-a așezat cuminte ba pe un scaun, ba pe o bancă, ba pe
podea, ba cu Tic la picioare, ba cu el pe masă și a început să scrie cea de-a
doua carte „Domnul Tic și alte iubiri de prin lume.”
No, cum îl conving eu pe tata să-mi lase
banii pentru carte pe mașina de spălat? Trebuia să am cartea, căci Laura avea
întâlnire cu cititorii în orașul în care s-a născut și trebuia să am carte ca
să primesc autograf. Și aveam nevoie de poveștile ei, ca să mă inspire, să-mi
dea vise pe care să le notez. L-am convins, vă dați seama, mai ales că se
apropia ziua mea de nume.
Ei, venise și ziua lansării, care avea
loc în sala festivă a școlii ( ce loc mai bun decât clădirea în care
te-ai format ca om?). Am avut impresia, odată ce a început Laura să vorbească
și Tic să se plimbe printre picioarele noastre, că oamenii prezenți s-au
dezbrăcat de griji și le-au lăsat într-un cuier aflat la intrarea în
școală. Laura reușise să-i facă să zâmbească și pe oamenii pe care în
copilărie nu-i credeam capabili de așa ceva. Asta fac și cărțile
Laurei, te împing să le citești cu voce tare, mai ales dacă ai pe cineva drag
lângă tine, care-și odihnește capul pe pernă. Și parcă simți cum perna îi
absoarbe toate grijile în timp ce-i citești despre aventurile celor trei
haiduci.
Cine sunt cei trei despre care tot turui pe
aici? Trebuie să-i citiți neapărat dacă până acum nu ați făcut-o. Laura e o
zână care croiește povești împreună cu Andrei, prietenul ei înalt și fotograf.
Eu mereu când o văd pe Laura îmbrăcată în rochie lungă, îmi închipui niște
păsărele care-i bat la geam, rugând-o să le lase să o îmbrace, în timp ce niște
fluturași îi aranjează părul, zăpăcindu-l pe Tic (care e cel mai iubit cățel
din toată lumea). Le place tare mult să meargă cu bicicleta și au mereu în
coșuri fericire, pe care o împart cu oricine are nevoie. De ce e Laura atât de
frumoasă și specială? Datorită Andreiului ei, care nu vorbește mult, stă undeva
în spate cu aparatul în mână așteptând momentul potrivit ca să-i surprindă
minunăția fetei pe care o iubește. Andrei are cele mai simpatice declarații de
dragoste și Laura îl pârăște, pentru că e prea drăguț ca să nu le spui și
altora. Tic e cel care nu-i lasă să uite că viața nu e așa cum le-o
povestesc oamenii, ci e așa cum o povestesc ei oamenilor. Și pornesc la
drum mereu împreună și parcă ajung într-un tărâm în care e totul verde și toată
lumea zburdă și desenază inimioare. Am impresia că ei pleacă acolo și se întorc
să ne povestească și nouă despre acel loc și încearcă să ne învețe cât e de
simplu să fii fericit.
După ce le citești cărțile, vei vrea să le
deschizi din nou și să le furi celor trei decorul. Dar tu nu vrei doar decorul,
tu îi vrei pe ei. Pentru că ei au creioane colorate mai de calitate decât ale
tale. Nț, ia-ți ascuțitoarea, pune creioanele la loc în cutie și începe să
trăiești, să zâmbești, să visezi și să povestești și altora despre cei trei
magnifici. După ce râzi cu drag de năzbâtiile lui Tic, îți vei dori un câine.
Și-ți vei propune ca „atunci când vei fi mare” să plimbi și tu un Tic, sau să teplimbe el pe tine, depinde de ce mărime va avea.
Eu atât vă mai zic: cumpărați cărțile și
veți avea în casă două (care acum, în 2017, când corectez tot ce am scris aici,
au ajuns să fie trei) bucăți din sufletul Laurei care e atât de puternic încât
va schimba ceva în al vostru, în bine. Nu veți regreta. Vă va fi un prieten
drag. Îl veți vedea pe Tic fugind după pietre printre rânduri, pe Laura o veți
vedea așezându-și rochițele și aranjând niște flori într-o vază cumpărată
dintr-un anticariat, iar pe Andrei îl veți surprinde punându-i o floare în
păr dragei lui, pregătindu-se să apese butonul magic. Îi veți vedea pe cei trei
privind apusul, cu sufletul fericit că nu au irosit o zi. Cumpărați cărțile și
după ce le terminați, puneți-le bine...citiți-le din nou când aveți nevoie de
cineva care să vă aducă aminte câte culori are viața. Iar dacă ajung în vreo
cutie, în pod, peste câțiva ani, când copiii/nepoții vă vor ruga să le spuneți
o poveste, ori de au vreun coșmar, citiți-le despre cei trei haiduci.
Spuneți-le că pe când ați cumpărat cartea din care le citiți, poveștile de pe
vremea voastră au prins altă formă...că deja prințesa nu mai avea stare să stea
în castel, ci se plimba și se tot plimba, cuprinzând în brațe întreaga lumea
că nu avea nevoie de un zmeu care s-o aeare, ci avea un Tic și că prințul nu
mai venea călare pe un cal alb , ci pe bicicletă și atât de tare era bicicleta
lui, încât căra Universul în coșulețul ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu