Din greșeală

Foto: weheartit.com

 

Din plictiseală, se apucase să cânte pe cărare. Era singură, deci avea voie. Din greșeală, el era la mică distanță de ea. Mergea cât putea el de molcom, ca să nu cumva să-și dea seama că e cineva în spatele ei și să-și oprească doina. Îi plăcea părul ei lung, iar vântul îi trimitea parfumul ei. Datorită parfumului și-a dat  seama că e o fată-pădure, care merge dimineața prin iarbă cu tălpile goale, care salută roua și că pomii se apleacă atunci când trece prin fața lor, așa cum fac cavalerii în fața unei prințese.

Din greșeală, a făcut cunoștință cu ea.

Din greșeală, ea descoperă că în el există furtuni a căror fulgere îi lovesc sufletul. Și-a dat seama datorită darului ei de a auzi sufletele șușotind curioase atunci când fac cunoștință cu ea, însă al lui striga, pentru că omul din fața ei devenise surd. Tot din greșeală îi arătase drumul spre căsuța ei și-l invită la un ceai în ceas de seară, băut pe verandă, unde ea vorbea încontinuu iar el se întreba, cu zâmbetul pe buze, de unde a apărut fata în ochii căreia îți puteai vedea copilăria, gândindu-se apoi dacă e bine să stea în preajma ei.

Zilele s-au scurs și nu-și mai beau doar ceaiul împreună, ci și cafeaua. Își puneau amândoi rucsacul în spate și porneau spre văi necunoscute. Nu se rătăceau niciodată, căci mereu îi ajutau cerbii să ajungă înapoi acasă. Într-o zi se așezaseră la umbra unei salcii care le povestea viața ei. Fiecare copac avea o poveste care trebuia să ajungă undeva, iar vântul îl ajuta să o trimită. În timp ce o asculta cum dădea viață salciei, a îndrăznit să-și întindă mâinile timid și să-i atingă părul. Au tresărit amândoi, căci s-a simțit de parcă sufletul fetei a fugit cât de tare a putut ca să-i dea o palmă ușoară noului suflet de lângă el și a strigat la el: „Ești liber!”. Ea nu a spus nimic, ci doar zâmbea când vedea sufletul buimăcit, căci nu știa ce să facă prima dată: să bea apă direct din izvor, să se arunce în râu, să fugă desculț, să călărească cerbii ori să se cațăre pe vreo stâncă. Când îi terminase de împletit coada, el i-a așezat prin ea câteva margarete, iar la ureche îi puse o floare de mac. Avea în fața lui cea mai frumoasă haiduciță, nefiind sigur de unde apăruse.

Cu sufletul liber, își dădu voie să-i ofere o îmbrățișare prin care și-a strivit tot chinul, toate vânturile apocaliptice care suflaseră în el, toate tunetele care nu-l lăsau să doarmă. Prin îmbrățișarea aia, i le-a dat ei pentru că știa că din chin vor ieși margarete, că din vânt vor răsări balade, iar tunetele vor deveni un soare mititel și încăpățânat.

Fiecare zi începea la fel: el pleca cu ceilalți haiduci, iar ea rămânea cu grădina de flori, cu cerbii și cu două suflete, care ba îi călcau o floare din neatenție, ba o împroșcau când săreau prea tare în râu. Dar după-amiezile erau diferite: într-una urcau pe un deal și se dădeau de-a-dura până îi dureau șalele; în alta construiau căsuțe pentru păsări; în alta se apucaseră să picteze pereții din casă. Iar seara începea cu râsete, apoi ea mergea sus la Lună, unde stătea până încălzea el apa pentru ceai sau laptele. Îi auzea de jos surâsul dulce și zâmbea la rându-i, căci știa că-i povestește Lunii cum a decurs ziua lor. De cele mai multe ori, seara se încheia cu ea adormind pe leagăn, în brațele lui.

Dar, într-o zi, din greșeală, se abătuse de la cărare și ajunsese în lumea pe care oamenii o colorează în gri. Vântul se făcu iar tornadă, izvoarele se transformaseră în trăsnete, iar sufletul a ajuns din nou închis. Întorcându-se în tărâmul verde, ea nu-i mai auzea pașii cum o făcea mereu, iar când a intrat în curte, sufletul îi șchiopăta. Ea fugise repede să i-l îngrijească, dar el n-a lăsat-o. Într-o secundă se schimbase totul: zâmbetele deveniseră forțate, el pleca fără să-și aducă aminte că trebuie să se mai întoarcă. Zilele nu mai erau ale lor, ci deveniseră zilele ei și zilele lui. „Am greșit. Trebuia să o las să meargă singură pe cărare în ziua aia...”, se tot gândea el.

Din greșeală, s-a îndrăgostit. Din greșeală, și-a permis să trăiască diferit. Din greșeală, a ales verde în loc de cenușiu și tot din  greșeală, îi schimbase fetei viața și urma să i-o întoarcă pe dos, căci într-o zi o aștepta pe prispă cu valiza făcută.

Fusese totul din greșeală. Dar e greșeala aia care nu e deloc întâmplătoare. Era greșeala după  care toți tânjim la un moment dat. E greșeala care nu-și merită deloc numele. E felul Universului  de a-ți arăta că ce-i frumos repede trece, dar dacă ești atent, vântul o să-ți tot șoptească faptul că ce e cel mai frumos, va dura o viață.

Nu ți-ai lăsat din greșeală amintiri în omul respectiv. Nu, ți le-ai lăsat intenționat, căci îți dorești atât de tare ca într-o zi să le găsească și să se întoarcă cu dor la tine.  Nu v-ați întâlnit din greșeală, ci pentru că Universul voia să te învețe niște lecții. Nu a plecat din greșeală, ci pentru că el va fi mereu prizonierul propriilor furtuni și tu nu ai fost cea care are puterea să le calmeze. Nu-i bai, va veni și omul care va striga după ajutorul tău și atunci nu te vei opri din cântat, chiar dacă știi că e cineva în spatele tău, pentru că vei simți că el a căutat glasul tău în fiecare tărâm. Important e să nu-ți îngropi iubirea, din greșeală, iar dacă ai făcut-o, fugi repede și dă-i drumul, îmbrățișeaz-o și pleacă cu ea în lume. Oamenii au nevoie de ea, căci cu ajutorul ei vei opri câțiva oameni din a-și colora viața în gri.

Iubiți, căci lumea are nevoie de culoare și doar iubirea i-o poate oferi! Lăsați-vă sufletul să fie liber, nu vă fie frică.