Cine ești?

 
         

 Ajungi de multe ori în punctul în care vrei să dărâmi tot. Și nu vorbesc despre pumni în pereți, rame de poze sparte și o ușă scoasă din balamale. Eu mă refer la tot ce-ai construit în tine: să începi să-ți iei adio de la cerbi, să aduni florile din curte și să le împarți stelelor și apoi să nărui fiecare scândură din căsuță, iar la sfârșit să-ți săruți Luna  cu gândul că o să fie tot deasupra ta, chiar dacă te va urî....și să dai foc Pădurii... or să-ți demolezi palatul de cleștar, sau cortul, sau orice formă ar avea inima ta, locul în care ții tot ce te face să fii ceea ce ești/ erai.

Noroc (în cazul de față) că oamenii încep tot timpul să distrugă ce găsesc în afara lor. Încep cu o cană spartă sau cu o gaură făcută în perete, sau cu o beție...minute în care dau răul afară, îl lasă să se dezlănțuie și apoi îl lasă să fugă; sunt minute în care se iau decizii: dacă răul are voie să se întoarcă sau dacă vom construi un zid-scut împotriva lui. Ce-i drept, descoperim cu timpul că răul își face loc orice ai face, oricât de blând ai fi, se va strecura în tine, chiar dacă doar pentru câteva secunde..lui îi este suficient să-și atingă scopul.

Ai impresia că nu te afectează nimic, că ai făcut pace cu tot ce nu era lămurit în viața ta, că toate cutiile din care ar fi putut ieși o piatră care să te lovească, au fost închise, însă mulți rămânem doar cu senzația; căci în momentul în care sufletul își bea liniștit cafeaua pe leagăn, o cutie plină de pietre gata să atace tocmai a apărut în camera lui...și apar pietre în fiecare zi. Și nu știu cum se face, dar ne încăpățânăm să nu le băgăm în seamă, să ne prefacem că nu ne împiedicăm de ele zilnic...e mai ușor să închidem ochii și să sperăm că magia există și karma va rezolva să dispară pietrele respective.

Ce faci când pietrele astea, adică toate lucrurile mici pe care ai fi putut să le rezolvi dar ți-a fost mai ușor să taci, pentru că ție „Nu-ți pasă!”, nu mai au loc? Păi, devii stresat, nu-ți mai găsești locul în casă; nu mai ai lucruri de spart și dacă dormi afară, tot aia e, .că ai doar spărturi în pereți..adică nu mai ai pereți. Deci, începi să dai jos cărămidă cu cărămida, sau dacă ți-e mai ușor și casa inimii ți-e de lemn, îi dai foc...pentru că vezi tu, așa o să-ți poți face o nouă viață, căci te-ai desprins de trecut. Nțțțț...de trecut nu te desprinzi, dar poți face cu el pace și să mergeți în armonie, să te învețe ce e rău pentru tine, în timp ce prezentul îți arată ce e bine.

Nu mai poți construi nimic atâta timp cât nu știi cine ești! Cine ești? Și de ce vrei să distrugi totul? Cine ești și cine te conduce: răul sau binele? Cine ești și de ce nu-ți scrii povestea ca să vezi că nu e totul atât de negru și că pe alocuri e și puțin roz, sau albastru?! Cine ești și de ce ți-e frică de tine? Cine ești și ce te sperie? Cine ești de nu poți să zâmbești când vezi o floare? Cine ești?

Eu cine sunt? Sunt jumătate om și jumătate copil. Sunt o ființă de neînțeles, care e înșelată mereu de rău, căci e un actor atât de bun. Sunt cineva care și-a împărțit sufletul în mii de bucăți și le-a împrăștiat prin toată lumea, a făcut cuvinte din el și nu regretă. Sunt o oarecare, ce și-a permis să zică „Gata!”, și care s-a lăsat condusă de rău; l-am luat într-o zi de mână și mi-a oferit un sentiment, ciudat, călduț. Mi-a șoptit să fug și am început să-mi fac bagajul; mi-a șoptit să desprind câte o scândură în fiecare zi, dar am preferat să sparg o farfurie mai întâi. Mi-a spus să adun scândurile desprinse și să le dau foc, iar cu pietrele (alea de mai sus) adunate vom construi un palat. Și-atunci am auzit un „Stai!” (ca în filmele cu super-eroi) și când m-am uitat în jos, mi-am văzut o părticică de suflet, care se pare, a stat ascunsă într-un colț, de frică să nu arunc o piatră în ea...însă când a văzut că vreau să-i distrug casa, că vreau să renunț la căni, la leagăn, la toată liniștea adunată, a riscat...oricum nu mai avea nimic de pierdut. Până la urmă a câștigat! 

S-a agățat de piciorul meu și nu mi-a dat drumul nici acum...m-a făcut să împing răul în mijlocul cerbilor și să-i las să-l gâdile până se topește. Bucățica mea de suflet semăna cu Mario, se făcea mai măricică la fiecare scândură pusă înapoi.

Însă de la a doua scândură, am început să văd încețoșat. Am început să plâng pentru mine, pentru că m-am lăsat păcălită de rău. Pentru că mă mint singură și că am preferat răul. Pentru fiecare decizie luată cu orgoliu...pentru mine și pentru sufletul meu.

M-am hotărât să dorm afară, sub stele, pe Lună, pe leagăn, lângă greieri. Până ajunge haiducul meu și  o să punem scândurile la loc și o să le pictăm iar, căci vine vara..