Împăcare.

 

Foto: weheartit.com

   

S-au certat suflete. Au plecat suflete. Au tăcut oameni. Au plecat oameni. S-a lăsat o ușa întredeschisă pe care nici vântul nu a avut curaj să o închidă și nici un alt suflet care locuia în casa inimii nu a îndrăznit să se plângă de frig și să se ridice să o închidă ci toți au preferat să se înfofolească atunci când pierdeau vremea prin sufragerie.

Așa a rămas ușa de când ultimul suflet a plecat. Toți ceilalți au folosit ușa din spate, să nu cumva să strice poziția ușii și vântul să creadă că are voie să o închidă. Nimeni n-a vrut să-mi omoare speranța, iar speranța se ținea agățată de mine cu degetul mic.

Pe când speranța se pregătea să-și ia rămas-bun, ușa s-a deschis larg. Și nu era vântul de vină, nici cerbii, nici cineva care a încurcat ușile.

Ați ghicit? Da, da, în prag era un suflet care n-apucase să-mi zică ultimele cuvinte;  era un suflet chinuit, cu hainele rupte atunci când a plecat, dar care stătea acum  în ușă îmbrăcat în haine noi, cu pete pe alocuri; era sufletul ce nu se uitase nici măcar două secunde în urmă atunci când a plecat. Acel suflet stătea acum în pragul ușii cu speranța mea în brațe și capul în pământ. Îi vedeam cuvintele cum îi stau pe buze și se leagănă, neavând  curaj să coboare.

N-am spus nimic. Sufletul meu coborâse din pod și nevăzând umbra care stătea în ușă, m-a tras de fustă și mi-a șoptit că e primăvară și că Soarele vrea să-mi facă o serenadă. M-a zgâlțâit  de câteva ori, până și-a întors privirea spre intrare și a fost rândul lui să înțepenească. L-am zdruncinat, dar degeaba.`Ăl din fața noastră era tot cu privirea în pământ.

M-am trezit și mi-am dat seama ce tocmai mi se spusese...e primăvară? Am început să trec prin toate odăile inimii și am deschis toate geamurile  ca să intre aerul înnoirii în casă. Mi-am scos toate sufletele în curte și le-am zis să facă ce vor, iar mai târziu  erau  întinşi pe leagăn, pe bănci, unul cânta la chitară, altul s-a dus, fluierând, prin Pădure, unul s-a suit în copac căci voia să-și facă o căsuță acolo, altul învăţa un cântec de la păsărele.

Sufletul  meu era tot în casă. I-am privit pe toţi  cei din curte, am închis ochii și am lăsat lacrimile să curgă. Și au curs cât am făcut zeci de feluri de prăjituri, căci fiecare suflet din casă are altă prăjitură preferată decât celălalte. Au curs cât timp am făcut curat în toate camerele și am cules ghiocei și lalele să pun în fiecare.  Au curs cât timp  am făcut cafeaua  și am turnat-o în cana preferată a sufletului care stătea în prag. Au curs până în momentul în care am îndrăznit să privesc sufletul din fața mea în ochi și am văzut în ei o agendă în care erau scrise doar trei cuvinte „Îmi cer iertare!”. Lacrimile s-au oprit atunci când două suflete s-au îmbrățișat, iar prin acea îmbrăţişare și-au spus tot. Și-au spus cât de mult ar fi vrut să urle în ziua aia, câte cești de cafea au pierdut, câte lacrimi nu și-au şters unul celuilalt, de câte ori au căzut și au fost nevoiţi  să caute o piatră de care să se sprijine. Au mulţumit în gând propriilor persoane că au tăcut atunci când unul din ei a plecat. Căci de-ar fi spus atunci tot ce nebunia momentului le șoptea, azi speranța amândurora ar fi fost îngropată atât de adânc, încât nici ei nu ar mai fi avut putere să sape după ea; dacă s-ar fi spus atunci vrute și nevrute, azi n-ar mai fi stat în prag...și pe ușa aia ai fi putut intra doar dacă aveai cheia de la lacăt.

Apoi se făcuse seară și Luna începuse să chiuie și sufletele, toate, adunate în curtea din față, fiecare cu bucata lui de prăjitură în mână, ori cu ciocolată întinsă pe la gură -cum vezi la copiii mici- au început să chiuie și ele. În timpul ăsta, sufletele împăcate recent erau sus la Lună, ascultând dojana Ei și au încercat să facă un pact. Știi cum era cel de când eram mici: „Împăcare, împăcare/ Fără nici o supărare/ Dacă ne mai supărăm/ Luăm valiza și plecăm”? Ei, aici nu mergea treaba asta, s-a încercat deja partea cu plecarea și nu a adus nici un bine. Așa că s-a hotărât, mai mult Luna și stelele au hotărît, ca atunci când două suflete se ceartă, cel vinovat să ascundă valiza celuilalt într-un cufăr de pe Lună și se va deschide doar atunci când sufletele îşi cântă supărarea împreună și caută fiecare în camera lui un pansament pentru rănile pe care i le-a făcut celuilalt.