Am crescut!

            

2 ani...Stai! 2 ani? Nu se poate! S-au făcut 2 ani?!

Parcă ieri mi s-a năzărit mie să caut pe Google cum se face un blog (apropo, mulțumesc Google că, de doi ani, exist aici). Și am văzut cum se face și m-am apucat de „treabă”. Era gata, îmi plăcea cum arăta...dar ce scriu? Ohh, cât de banale au fost primele texte. Acum, când le citesc, încep să râd de mine. Dar nu le șterg. Acolo rămân, să pot vedea unde am fost și unde sunt acum. Și tare-mi place unde sunt.

N-am crezut că o să treacă doi ani și tot aici - în fața inimioarelor mele, în colțul unde nu știe nimeni ce fac, unde scot cuvinte dintr-un sac și le torc- voi fi. Stau în colțișorul meu, cu un zâmbet tâmp pe față și  cânt încontinuu că am doi ani; până la sfârșitul zilei voi avea o strofă și un refren.

Au fost texte banale. Au fost texte în care nici eu nu știu ce voiam să zic la vremea respectivă, dar sunt totuși texte și au fost un fel de antrenament.

M-am împiedicat într-o zi de sufletul meu, care se târâia după mine. Era un copilaș cu ochii umezi, parcă vrând să mai plângă, însă nu mai avea lacrimi. Mi s-a făcut milă de el, i-am dat din lacrimile mele până și-a potolit of-ul și apoi l-am luat în brațe, i-am făcut baie, i-am croit o pereche de pantaloni și-o ie din cuvinte. Am făcut curat într-o cameră a inimii și l-am culcat. Apoi i-am mobilat camera, am aranjat-o pe placul lui și era plină de cutii pe care scriau: Lecții, Amintiri, Zâmbete, Lacrimi, ș.a.m.d. Într-o noapte, când am adormit în camera lui, am pornit în căutarea bunicului și am ajuns pe un tărâm în care copiii care-și țineau sufletul de mână dansau, colorau, ori plângeau că s-au rătăcit. L-am găsit pe bunicu și-l puneam să-mi citească basme, în timp ce sufletul se urca în copac după mere. Mai târziu, n-am mai putut intra în tărâmul ăla, însă îl auzeam cum îmi șoptea în fiecare seară să mă apuc de scris basme chiar eu. Și am făcut-o..

Tot sufletul mi-a sărit în ajutor...n-au fost chiar basme. Însă de fiecare dată când sufletul mi-era trist, îl luam în brațe și-l lăsam să plângă pe tastatură, astfel lacrimile i se transformau în cuvinte. Treceam de la o stare la alta, de la o lecție la alta, de la o zi la alta cu tot felul de teme în minte. Așteptam momentul potrivit să le scriu; atunci când simțeam că, în sacul lor, cuvintele nu se mai joacă, ajungeam acasă și-i spuneam sufletului să intre pe blog, că avem treabă. Și acum e la fel...

După câteva luni, am început să scriu basme. Datorită lui David (Uț al meu cel drag), ale cărui poze mă inspirau în fiecare seară, mi-am construit încet-încet Pădurea Fermecată, cu brazi înalți care horeau, cu o căsuță din lemn cu două curți, cu o măsuță în curtea din spate pe care, acum, las în fiecare seară o cană cu ceai pentru cine vine să mă „asculte”, ori doar să stea puțin să privească stelele ori să asculte cântecul Lunii.

Într-o seară, stând de vorbă cu stelele și zicându-le of-ul meu, mi-au făcut cunoștință cu mama lor, Luna. Li se părea lor că avem multe în comun și că ne-am înțelege bine. Așa mi-a devenit mie Luna soră, așa am început să învăț cântece de la ea. Și  aveam o prietenă cea mai bună în Pădure, o căsuță prea mare doar pentru mine și suflet, căci trecătorii stăteau doar câteva minute, stelele care cântau cu Luna, Soare care făcea mofturi și era totuși prea liniște. Auzind asta, Luna i-a îndreptat pașii haiducului ei preferat spre mine, cu doi cerbi și doi lupi în urma lui. Așa, Pădurea a devenit de basm...cu o zăpăcită și un zăpăcit, cu două suflete care-și pansau rănile reciproc. O pădure de basm în care bunicul pășește în fiecare seară, atât de încet încât nu simt nici lupii când vine și îmi lasă pe leagăn o foaie cu vorbe pe care să le transform în povești.

Nu e foarte mult basm în blogul ăsta....dar e mereu suflet. Poți să vezi, de fiecare dată când citești, cum sufletul meu se plimbă printre rânduri, cum se împiedică, cum se dă pe leagăn, cum merge sus căutând un bunic. E numai suflet.

Tot nu-mi vine să cred că a trecut timp atât de mult. Îmi vine să fug de fericire, să mă opresc și să râd, să o iau iar din loc și să mă trântesc undeva, lângă niște ghiocei.. să închid ochii și să trag aer adânc în piept. Să-i fac cu ochiul Soarelui și să-i zic că-l iubesc, chiar dacă nu o arăt, aș vrea să fug până în Timișoara să-i zic fratelui meu că de n-aș ști că e mândru de mine, n-aș mai fi aici și să-i mulțumesc lui David că fără el n-ar exista basm. Să urc la cer și să-l îmbrățișez pe bunicul ca să-l îmbrățișeze pe Domnul că mi-a dat harul ăsta și că el m-a ajutat să mi-l descopăr (pentru că, primul text din viața mea a fost despre bunicul). Aș vrea să pot să fiu Flash și să ajung la fiecare om care m-a citit și să îi mulțumesc; aș vrea să le pot da drept mărțișor câte o stea celor care au dat și altora din textele mele și m-au sprijinit. Le mulțumesc tuturor că și-au rupt din timp ca să arunce un ochi peste ce am scris. 

                                 Vă mulțumesc!

 P.s :Acum mă scuzați, merg să-mi cânt „La mulți ani!”