Când sufletele fac linişte...

Foto: weheartit.com

     

Ştim cu toţii cum e când două sufletele se ceartă: se termină cu vorbe pe care nu voiam să le spunem; se trântesc uşi; se ajunge la mai multe zile în care nu știi nimic despre celălalt; se povesteşte prietenilor, aşteptând să-ţi dea dreptate sau să-ţi spună să te ridici şi să rezolvi problema; se cumpără flori; se ezită puţin; se fac promisiuni şi se şterge totul...până la următoarea ceartă.

Dar ştiţi cum e când se ceartă două suflete care seamănă? Se schimbă totul.  Se zdrobesc elementele anotimpurilor preferate (se sfâşâie frunze, se topesc fulgi ori se rupe câte un ghiocel, sau se dă foc la fân).Tot ce ar trebui să fie strigat, se transformă în linişte. O linişte apăsătoare.

Liniştea devine atât de puternică încât te pune în genunchi şi apoi ridică un perete de sticlă, care va despărți cele două suflete. Un suflet de-o parte, altul de cealaltă. În cazul ăsta durerea nu se mai spune, ci se vede în fiecare mişcare făcută de celălalt.

Sufletele iau câte o foaie şi încep să scrie, iar după ce vor pune capacul stiloului și vor privi foaia, nu-și vor vedea propriile cuvinte, ci cele pe care cel din spatele sticlei le-a scris. Oricât ar încerca să le şteargă, nu dispar. Dacă se aprinde un foc pentru a se arde foaia, cuvintele vor renaşte din propria cenuşă. Sunt cuvinte dureros de frumoase, de dragi, de adevărate, pline de o iubire pe care alţii o ştiu doar  din basme.

Brusc, el începe să plângă, iar ea vrea să spargă zidul sau să-l acopere cu ceva, pentru că nu mai vrea să vadă ce e dincolo. E ciudat, căci în mod normal ar fi fost invers, el ar fi spart de mult peretele, în timp ce ea uda florile cu lacrimile ei. Însă asta e chestia cea mai aiurea, că fiecare simte durerea celui din faţă.

El se descalţă şi iese în curtea în care au căzut primii fulgi (săracii, ei voiau de fapt să-i facă să zâmbească şi să topească sticla). Ea începe să tremure de frig, fiind paralizată de durere, fără puterea de a se gândi ori de a face un pas. Un singur gând le trecea amândurora în minte „De ce i-am făcut asta?“. El începu să cânte o doină, făcându-l să-şi piardă puterea, căzând pe fulgii care încercau să-l mângâie (era cântecul pe care el îl fredona de fiecare datâ când ea avea un coşmar, dar de data asta el  cânta pentru că ea se gândea  la asta; ea ar fi vrut să-l cânte dacă şi-ar fi simţit propria durere). Ea se învârti în bucăţica ei şi ridică  scaunul cel mai greu şi-l aruncă, reuşind să dărâme sticla.

Odată făcut ţăndări paravanul, ea încearcă să nu calce pe cioburi, căci frigul era deja mult pentru el, nu avea nevoie şi de tălpi care lăsau în urma lor pete. Nu merita ce-i făcuse. El se ridică, încercând să fugă cât poate de tare căci ea nu era în stare să  suporte atâta frig.

La jumătatea drumului, se întâlniră. Ea îl acoperă cu cea mai groasă pătură găsită, iar el o ridică în braţe, căci tălpile îi sângerau. Au revenit la propria durere, însă o parte din durerea simţită până atunci li s-a aşezat pe umeri şi îi va apăsa mereu.

În timp ce intră în casă, îşi spun simultan:

-Îmi pare rău că fac mereu să doară. Prefer să simt eu toată durerea, decât să te chinui tu...

  

* Pentru cei care trăiesc într-o Pădure Fermecată, e mai greu. Căci liniştea ajunge până la cer şi se opreşte totul şi acolo. Stelele uită versurile şi încep să ofteze, fără să-şi dea seama că oftatul lor compune un cântec de dor. Luna se lipeşte de Soare căutând alinare în braţele lui căci  se teme pentru cei doi. Şi Soarele se teme, dar trebuie să fie puternic pentru Ea şi o leagănă până  o convinge că totul va fi bine. Cerbii fug şi se ascund, uitându-se la stele, oftând în acelaşi ritm cu ele. Când aud că stele au început din nou să cânte, cerbii îşi dau seama că s-au rătăcit. Dragii de ei, de frică, îşi pierd minţile. Cei doi se duc în căutarea cerbilor, cerundu-şi scuze stelelor pe drum şi încearcă să o convingă pe Lună că nu s-a întâmplat nimic, frigul e de vină. Odată găsiţi cerbii, se începe a zâmbi...dar parcă zâmbetul tot nu e la fel..

Brusc, e toamnă...

  

Îl ştiţi pe David? Normal că-l ştiţii? Că de n-ar fi David...pardon, Uţ..n-aţi putea să vă închipuiţi locurile magice pe care mi le închipui eu când scriu. Deci, David are pagină şi tare m-aş bucura să vedeţi şi voi cât de frumos face totul şi să-l apreciați. Iaca aici îl găsiţi: https://www.facebook.com/DavidedinTM

Neatentă fiind...te-am pierdut. Din prostie, te-am pierdut. Şi odată cu tine, s-a dus şi inspiraţia mea. S-o fi dus să te caute. Am încercat să-mi fac paşii să se îndrepte spre tine...dar nu ştiau încotro să o apuce, aşa că au tot stat în loc. N-am mai plecat. Şi nici la Lună n-am fost. Cum să-i zic că tu dusu-te-ai. I-aş fi zis că te-ai rătăcit, dar nu voiam s-o mint. Soarele nu-mi vorbea, deşi ştia el ceva. Se uita spre mine şi lăsa capul în jos, certându-mă parcă. Nici n-am mai cântat. La ce folos? Zorile se vărsau, dar nu mai striga nimeni de jos „ Ană!".   

Ce greu trece timpul fără tine! Ce greu e să taci! Cât chin e să nu auzi pe nimeni râzând. Mint! Te auzeam râzând, căci pereţii ţi-au păstrat în ei glasul. Şi-i gâdilă vocea ta în fiecare seară. N-am mai citit, căci tot timpul te auzeam citind cu voce tare şi îmi întorceam capul în mii de părţi ca să văd de unde-mi citeşti. Dar m-am apucat de scris. Ţi-am scris tot ce nu ştiai despre mine. Tot ce nu ştiam despre mine, însă tu ştiai. Ţi-am scris în fiecare dimineaţă, deşi nu ştiam unde să-ţi trimit scrisorile. La un moment dat m-am gândit să chem o rândunică, dar mi-am zis că e prea complicat pentru ea.

Ţi-am scris până a căzut prima frunză. Draga de ea căzuse pe locul tău din balcon. Căzuse cântând, ca tine de fiecare dată când te împiedici şi începi să chicoteşti. Ţi-am spus vreodată că tu, chiar şi atunci când vorbeşti în şoaptă, de fapt cânţi? Totul e cântec în tine. Se uita parcă spre mine şi mi-a fost atât de dragă încât am luat-o cu grijă în palmă şi când am văzut cât e de puternică, am făcut-o semn de carte. Sunt curioasă cât o să ne batem pe ea, sau dacă o să avem fiecare câte una.

Da, am luat-o ca pe un semn, mi-am făcut rucsăcelul şi am pornit. Nu ştiam încotro s-o iau, aşa că m-a ajutat vântul. Am luat-o înainte. „Normal!”, mi-am spus. Priveam tot ce era în jurul meu în timp ce mergeam şi începeam să înţeleg de ce ai luat-o pe acolo. Era atât de frumos şi totul vorbea. Copacii şuşoteau între ei, veveriţele se împiedicau de mine, frunzele cântau în timp ce cădeau lin. Şi-apoi...mi-am dat seama. M-am aşezat lângă un morman de frunze şi am oftat lung. „La ce m-am gândit?! Normal că a plecat. Doar e haiduc! Ce dacă nu mi-a spus...ştia că o să-mi dau seama..”. Am continuat totuşi să mai merg puţin înainte şi am dat de o scară. Nu era cea pe care urcam de obicei, dar mi-am spus că trebuie să-i explic tot. Şi am ajuns la ea şi am ascultat cuminte în timp ce mă certa. Am stat şi i-am cerut iertare şi apoi au râs şi stelele de mine, că sunt prostuţă.

Eram atât de obosită încât mi-am zis că nu are rost s-o iau pe scară. Am să mă arunc de pe Lună şi un morman de frunze are să mă prindă şi de n-or fi frunze jos, îşi va întinde Luna braţele. Dar nu m-au prins nici frunze aspre, nici braţe moi, ci m-au prins braţe ce miroseau a lemn. Şi-am ştiut că plecasem spre el exact când el se întorcea acasă. Am înţeles atunci că Soarele nu avea nimic cu mine, ci îl certa pe el şi îl făcea să înţeleagă că eu sunt grea de cap. Am înţeles brusc că e toamnă şi inspiraţia îmi miroase a lapte cald şi biscuiţi, a ceai ferbinte şi a cărţi îmbrăţişabile. Apoi nu mai ştiam decât că m-am trezit, brusc, la mine în pat şi am început să oftez şi să plâng. „Am visat. Am visat! Nu-l voi găsi. S-a dus. S-a rătăcit. E toamnă.." 

Dintr-o dată simţurile mi s-au ascuţit. Mirosea a cafea. Şi...a lemn. Mi-a luat mâna într-a lui:
  -Ce vis? Cine a plecat? E toamnă, până şi cerbii sunt acasă şi te aşteaptă să te joci cu ei.

Ai grijă...

 De asta iubesc eu octombrie, pentru că are un cenușiu care îmi adună tot timpul gândurile şi le transformă în cuvinte. Şi după ce îmi târâie cuvintele prin frunze, mi le aduce vântul în braţe, acolo unde mi se odihnește sufletul și încep să mă joc cu ele.
   De aseară mi se tot izbesc de pereţi două cuvinte: „Ai grijă!". Nu mai ţin minte ce le-a trezit și le-a făcut să se frământe atât de tare, dar agitația lor m-a trezit și pe mine. Le-o fi șoptit cineva că nu prea le acordă lumea atenţia cuvenită ( or fi avut un coşmar, săracele), dar mi-am dat seama că au dreptate.
  Mi-am dat seama că deşi le rostesc în fiecare zi, am ţinut mereu pentru mine tot ce se ascunde în spatele lor şi fiindcă le-a învățat sufletul să nu privească-n urmă, ele nu ştiu cât înseamnă pentru mine.
 Sunt cuvintele la care ţin cel mai mult. Le-am pus în spate un rucsac în care mi-am ascuns cea mai mare frică: aceea că un om pleacă din lumea mea fără să știe cât contează pentru mine. Când zic „Ai grijă de tine",  înseamnă că mă bântuie gândul că ți se poate întâmpla ceva și eu nu sunt acolo să te ajut. Un ai grijă se poate traduce foarte uşor în vreau să ştii că am să mă gândesc la tine şi am să mă frământ, sperând să fii bine, până când o să vorbim iar. E atât de întunecată nesiguranța. E altfel când vezi un om în fiecare zi şi poţi să fii acolo când are nevoie să-l ridici, dar e atât de greu când nu ştii pe unde rătăceşte, sau de câte ori cade și tu nu-i poți întinde mâna.
  Când spun cuvintele astea să nu crezi că mă refer la chestii precum ai grijă pe unde calci, ci mai degrabă: să ai grijă de sufletul tău și prin ce lumi îl lași să pășească; să ai grijă să nu uiţi să zâmbeşti în fiecare zi; să ai grijă să nu-ţi pierzi bunătatea; să ai grijă în cine te încrezi; să ai grijă să nu fii rănit...
     Cumva, nu poţi zice cuvintele astea aşa, în stânga şi-n dreapta, oricui. Ceva te face să le îngrijești cu drag și să fii atent al cui suflet îl îmbraci cu ele. Știu sigur că ţin la cineva, oricât de puţin, în momentul în care îmi vine să-i spun un „ai grijă de tine”.
  Mi-e frică de fiecare dată că poate fi ultimul oferit unui om care mi-e drag. Pentru că niciodată nu ştii când cineva se hotărăşte să plece brusc din viaţa ta şi să o apuce pe alte cărări. După ce le rostesc, încep să mă gândesc: Dacă nu i-am spus să aibă grijă de câte ori ar fi trebuit? Dacă nu a înţeles că de fapt „ai grijă" e  un „țin la tine" mai puternic decât unul strigat din vârful muntelui?
  Iar atunci când îmi dau seama care a fost ultimul „Ai grijă de tine” spus unei persoane care a locuit în tărâmul meu, începe să-mi pară rău că nu am așezat lângă el și o virgulă și să-i pun o vestă pe umeri, ca să arate cam așa:
      „Ai grijă, te rog, să nu uiţi să mai vii pe aici..”