La fereastră..*

Foto: weheartit.com

   

Veneam în fiecare seară în faţa căsuţei tale. Stăteam la douăzeci de paşi depărtare, văzând doar nişte umbre dansând pe perete, o floare așezată într-un colţ și fusta ta învârtindu-se. Veneam în fiecare seară şi stăteam până la răsărit. Am tot venit până s-au făcut doar zece pași, apoi cinci... Acum au rămas doi jumătate.

Am văzut totul mai clar abia când ajunsesem la doar cinci pași distanță. Am văzut că umbrele erau ale noastre și abia atunci realizasem că mi-am pierdut umbra. Le desenai în fiecare seară ceva nou: ba un copac, ba un câine, nişte păsări, și multe flori până s-a făcut un câmp. Umbrele dansau pe ce le cânta floarea din colţ, iar fusta ta se învârtea pe același ritm. Fiecare seară părea la fel, dar totuși ceva se schimba: cântecul era altul de fiecare dată, dar mereu vesel, umbrele nu se certau niciodată, iar tu te roteai ca un titirez până se răcea ceaiul. Într-o noapte am adormit fără să-mi dau seama și m-a trezit o rândunică, anunțându-mă că încă nu sunt pregătit să dau ochii cu tine, că mai am câteva lucruri de văzut înainte. Am luat un ghiocel din curtea ta şi mi l-am pus la ureche. Ei, să vezi nebunie! Ghiocelul cânta şi avea vocea aşa cum mi-o închipuiam pe-a ta.

În prima şi ultima seară în care mă aflam la doi paşi jumate distanță de casa ta, m-am așezat pe o buturugă chiar în faţa ferestrei, nepăsându-mi dacă mă vezi sau nu. În seara aia văzusem prima ceartă a umbrelor, care fusese doar în glumă, căci a ta era bosumflată pentru că a mea n-a fost în stare să-i culeagă o floare, așa cum era tradiţia. Atunci am văzut primul tău oftat şi mi-am dat seama că de fiecare dată când le întorci umbrelor spatele, te uitai spre Lună și oftați împreună: tu ștergându-ți o lacrimă, iar ea luându-și adio de la o stea. Auzisem dintr-odată ceaiul chemându-mă...

Când ai văzut umbrele bosumflate precum doi copii care şi-au scăpat bomboana pe jos, ţi-ai pus faţa-n palmă şi ai început să chicoteşti. Observasem că atunci când ţi-ai dat seama de prezenţa mea,  ţi-ai lăsat capul în jos şi ți-ai lăsat ochii să zâmbească. Atunci mi se așezase rândunica pe umăr și-mi șoptise că e timpul, așa că m-am ridicat și am făcut un pas.

Acu' mai am un pas jumate şi începe să-mi fie frică. Dacă n-o să te pot face să zâmbeşti cu ochii mereu? Dacă n-o să fiu în stare să învăţ câţiva paşi de dans și te voi călca mereu pe picior? Dacă o să mă împiedic mereu de „dacă”? Îmi auzise râul de lângă căsuţă gândul și mi-a zis să arunc în el blestematul de „dacă”. Are el grijă să nu-mi mai apară în cale.

Mai am un pas şi aş vrea să-mi simţi frica şi să deschizi în locul meu. Mai am jumătate de pas şi nu te mai văd pe fereastră, căci îți aud paşii timizi de după ușă, iar când să întind mâna spre clanță, ușa era deja deschisă.

N-ai zis nimic, ci te-ai dat la o parte, ca să-mi pot vedea sufletul și umbra îmbrățișați, vărsând fiecare o lacrimă de fericire pentru mine.

Cum de le-am pierdut, fără să bag de seamă şi am continuat să rătăcesc prin Pădure atâta? Cred că nu mi-au dus dorul pentru că erau...acasă!

Sursă de inspiraţie: https://www.youtube.com/watch?v=q2-k49St4yo