Când martie nu mai e colorat..

Foto: weheartit.com

      

De 10 ani, martie nu mai e colorat, soarele nu mai înseamnă veselie. Prefer să plouă. De 10 ani, fac gălăgie doar când scriu.

Săptămâna asta mi-am pus cuvintele să doarmă. Au refuzat la început, dar imediat ce le-am învelit şi-au dat seama că au nevoie să tacă şi-au adormit. Mi-a luat o zi să-l fac pe al meu suflet neastâmpărat să înţeleagă că trebuie să meargă uşor, să nu cumva să le trezească până nu-i zic eu. Şi au dormit şi mi-era teamă că nu o să le mai pot trezi, că n-am cum să fac atâta cafea să ajungă la fiecare. Dar s-au trezit şi căscatul lor mă gâdila. Şi-odată ce-am văzut că cele de care am nevoie sunt în picioare, le-am luat la drum.

Am plecat la Lună, să-i cer scuze că n-am băgat-o-n seamă atâtea zile, că deşi s-a făcut văzută până  şi ziua, eu tot i-am întors spatele. Mi-au tot cântat stelele aseară, să merg Sus, că are cerul o surpriză pentru mine, așa că n-am vrut să le dezamăgesc și am urcat cu greu.

Ce să vezi? Până la Lună mi s-a făcut un pod de stele pe care mi-era frică să pășesc. Săracele, cum să le calc în picioare? Dar ele râdeau. Auzi, cică le gâdilam. Soarele-mi zâmbea, dar parcă zâmbetul îi tremura. Iar Luna, oh, ea zâmbea şi țopăia de fericire, că i-a fost dor de mine. Mă ţinea în braţe  în momentul în care stelele au început să se unească, arătând ca o sfoară, apoi s-au transformat încet în leagăn.

-Să mă aşez eu pe voi? Păi vă strivesc! Dar ele chicoteau, așa că m-am aşezat, întrebându-mă cine avea să-mi facă vânt.

Ş-apoi, cineva m-a împins, iar inițial crezusem că mi s-a părut. Credeam că-mi doream atât de mult să ating steaua din faţa mea cu vârful piciorului încât mi-am închipuit. Dar nu! În spatele meu, stând pe-un covor de stele, era bunicul! Oh, cât e de blând cerul cu mine. Le-am zis stelelor să-şi mute covorul lângă leagăn, ca să nu stau cu spatele. Împingea bunicul leagănul și mă rugam atât de tare să nu se mai oprească vreodată.

L-am certat că n-a mai venit prin Pădure, nici pe Lună și că nici stelelor nu le-a lăsat un mesaj pentru mine. L-am certat, că azi ar fi trebuit să fie cu noi şi să ne ajute să dezlegăm misterul „Ce-i luăm bunicii de ziua ei?!", c-ar fi trebuit să-mi curețe un măr după fiecare zi în care am fost stresată sau în care am plâns. El n-a zis nimic, apoi am tăcut și eu, părându-mi rău că i-am reproșat lucruri pentru care el n-are nicio vină

M-am dat jos de pe leagăn şi m-am dus în braţele lui. De zece ani, în martie dor florile, doare soarele, doare vântul, doare fiecare gâză. De zece ani, în martie şi-n fiecare zi, doare tot. Fiecare amintire pe care aş fi putut-o avea. 

Of, Pâră, iar ţi-ai uitat merele şi stelele abia aşteptau  să mănânce. Las' că e bine, vii şi mâine şi le aduci. Of, Pâră, să vii în fiecare seară!

Mulţumesc bunicule, pentru fiecare dată în care m-ai avertizat că o să cad, dar tot degeaba. Mulţumesc pentru fiecare dată când ai deschis geamul să vezi dacă vin sau dacă e vreun câine în faţa blocului de care să-mi fie frică. Mulţumesc Pâră, că deşi nu-mi aduc aminte multe, tot eşti cel mai bun!

-Of, Pâră, cât întuneric e de 10 ani. Of, ce bine că tu eşti singurul care stă în spatele meu cu o lanternă, să-mi luminezi fiecare pas pe care-l fac în întunericul ăsta care nu o să se sfârşească niciodată!

Stelele cântau. Luna îşi revărsa toată lumina asupra noastră. Ştiu că draga de ea mi-ar fi zis „Uite! Lumină! Ţi-o dau ţie toată! Toată ţi-o dau! Nu mai e întuneric!", dar ea ştia cel mai bine că nu e aşa de uşor...