Dacă..

Dacă nu era  http://davideugen.ro/ multe cuvinte ajungeau îngropate. Dacă n-ar fi Soarele, copacii şi florile lui, de la ce ar mai porni poveştile mele? Dacă n-aş fi avut de la cine fura Soare, oare cât de întunecată ar fi fost realitatea de pe blog?

   

Cu „dacă" încep de-obicei întrebările cele mai grele pentru suflet. Mai sunt cazuri în care dacă aduce idei bune: "Dacă am merge vara asta, de capu nostru, în Vamă, ce s-ar întâmpla?". "Dacă ne trezim să vedem răsăritul, cum ar fi? Dar dacă am sta treji până vine soarele?". Dacă mai strică amintirile uneori: „Bun, dar dacă apare ceva între timp? Dacă pleci?"

 În seara asta mi-am băgat în suflet câteva lucruri care încep cu dacă şi  întrebări care încep tot cu „nenorocitul" :

Dacă am iubi toţi Soarele, Luna cui i-ar rămâne?

Dacă Luna ne-ar fi dragă tuturor, stelele pentru cine ar mai cădea?

Dacă Soarele nu s-ar ascunde printre nori să se odihnească, am ajunge să ne săturăm de el.

Dacă nu ne-am certa din când în când, nu ne-am da seama câtă nevoie avem de celălalt.

Dacă aş fi spus mereu ce simt, câţi m-ar fi ascultat şi câţi şi-ar fi întors spatele să audă altă discuţie?

Dacă am avea şansa să ne atingem visul, mulţi dintre noi am crede că-i o capcană şi jumătate din noi am renunţa.

Dacă n-ar fi primăvara, oare ce anotimp l-am lua drept un nou început?

Dacă oamenii de lângă noi n-ar minţi frumos, pe câţi i-am mai avea şi i-am mai vrea lângă noi?

Dacă viaţa s-ar desfăşura pe o singură melodie, câţi dintre noi am avea curajul să dansăm pe un ritm diferit?

Dacă ţi-ai trimite dorul unde trebuie, mâine cât de rău o să-ţi pară? Dacă persoana la care a ajuns dorul, ţi l-ar recunoaşte, ce-ai face?

Dacă găseşti pe cineva care să vrea să intre în lumea ta imaginară, eşti cel mai fericit.

Dacă ţi-ai găsi curajul să faci în sfârşit ce-ţi spune inima, care-i primul lucru pe care l-ai face?

Dacă n-ar fi oameni trişti, nu ţi-ai da seama câte ai în viaţă.

Dacă găseşti pe cineva care se înţelege cu Luna la fel de bine ca tine, eşti tare norocos.

Dacă urăşti Soarele şi totuşi te inspiră, apăi atunci înseamnă că nu-l urăşti.

Dacă n-ar exista ziua de luni, ce zi ne-ar „deprima"?

Dacă n-ar fi ploaia, cine ar mai plânge deodată cu tine?

Dacă nu ar fi ploaia să-ţi dea bălţile, nu ţi-ai mai aduce  aminte de copilărie, de zilele în care cădeai în baltă sau pur şi simplu dansai în ea.

Dacă dansezi în ploaie, te simţi cel mai liber.

Dacă vrei o evadare perfectă, fă-ţi un ceai şi citeşte o carte, sau fă ceva care să-ţi aducă liniştea.

Dacă facem linişte în noi şi închidem ochii, putem auzi cerul cântând şi-ţi poţi vedea viitorul, pentru că doar când e linişte în tine îţi dai seama de ce vrei cu adevărat.

Dacă „vrei soare, soare îţi dau!".

Dacă n-ar exista întunericul, lumina n-ar mai avea farmec. E atât de frumos când trăieşti în întuneric şi găseşti pe cineva care are o lanternă şi e dispus să-ţi lumineze paşii, să-ţi împrumute lumina lui până o găsești pe cea de la capătul tunelului.

            Dacă ar şti toţi cât de greu ţi-e sufletul..

Când martie nu mai e colorat..

Foto: weheartit.com

      

De 10 ani, martie nu mai e colorat, soarele nu mai înseamnă veselie. Prefer să plouă. De 10 ani, fac gălăgie doar când scriu.

Săptămâna asta mi-am pus cuvintele să doarmă. Au refuzat la început, dar imediat ce le-am învelit şi-au dat seama că au nevoie să tacă şi-au adormit. Mi-a luat o zi să-l fac pe al meu suflet neastâmpărat să înţeleagă că trebuie să meargă uşor, să nu cumva să le trezească până nu-i zic eu. Şi au dormit şi mi-era teamă că nu o să le mai pot trezi, că n-am cum să fac atâta cafea să ajungă la fiecare. Dar s-au trezit şi căscatul lor mă gâdila. Şi-odată ce-am văzut că cele de care am nevoie sunt în picioare, le-am luat la drum.

Am plecat la Lună, să-i cer scuze că n-am băgat-o-n seamă atâtea zile, că deşi s-a făcut văzută până  şi ziua, eu tot i-am întors spatele. Mi-au tot cântat stelele aseară, să merg Sus, că are cerul o surpriză pentru mine, așa că n-am vrut să le dezamăgesc și am urcat cu greu.

Ce să vezi? Până la Lună mi s-a făcut un pod de stele pe care mi-era frică să pășesc. Săracele, cum să le calc în picioare? Dar ele râdeau. Auzi, cică le gâdilam. Soarele-mi zâmbea, dar parcă zâmbetul îi tremura. Iar Luna, oh, ea zâmbea şi țopăia de fericire, că i-a fost dor de mine. Mă ţinea în braţe  în momentul în care stelele au început să se unească, arătând ca o sfoară, apoi s-au transformat încet în leagăn.

-Să mă aşez eu pe voi? Păi vă strivesc! Dar ele chicoteau, așa că m-am aşezat, întrebându-mă cine avea să-mi facă vânt.

Ş-apoi, cineva m-a împins, iar inițial crezusem că mi s-a părut. Credeam că-mi doream atât de mult să ating steaua din faţa mea cu vârful piciorului încât mi-am închipuit. Dar nu! În spatele meu, stând pe-un covor de stele, era bunicul! Oh, cât e de blând cerul cu mine. Le-am zis stelelor să-şi mute covorul lângă leagăn, ca să nu stau cu spatele. Împingea bunicul leagănul și mă rugam atât de tare să nu se mai oprească vreodată.

L-am certat că n-a mai venit prin Pădure, nici pe Lună și că nici stelelor nu le-a lăsat un mesaj pentru mine. L-am certat, că azi ar fi trebuit să fie cu noi şi să ne ajute să dezlegăm misterul „Ce-i luăm bunicii de ziua ei?!", c-ar fi trebuit să-mi curețe un măr după fiecare zi în care am fost stresată sau în care am plâns. El n-a zis nimic, apoi am tăcut și eu, părându-mi rău că i-am reproșat lucruri pentru care el n-are nicio vină

M-am dat jos de pe leagăn şi m-am dus în braţele lui. De zece ani, în martie dor florile, doare soarele, doare vântul, doare fiecare gâză. De zece ani, în martie şi-n fiecare zi, doare tot. Fiecare amintire pe care aş fi putut-o avea. 

Of, Pâră, iar ţi-ai uitat merele şi stelele abia aşteptau  să mănânce. Las' că e bine, vii şi mâine şi le aduci. Of, Pâră, să vii în fiecare seară!

Mulţumesc bunicule, pentru fiecare dată în care m-ai avertizat că o să cad, dar tot degeaba. Mulţumesc pentru fiecare dată când ai deschis geamul să vezi dacă vin sau dacă e vreun câine în faţa blocului de care să-mi fie frică. Mulţumesc Pâră, că deşi nu-mi aduc aminte multe, tot eşti cel mai bun!

-Of, Pâră, cât întuneric e de 10 ani. Of, ce bine că tu eşti singurul care stă în spatele meu cu o lanternă, să-mi luminezi fiecare pas pe care-l fac în întunericul ăsta care nu o să se sfârşească niciodată!

Stelele cântau. Luna îşi revărsa toată lumina asupra noastră. Ştiu că draga de ea mi-ar fi zis „Uite! Lumină! Ţi-o dau ţie toată! Toată ţi-o dau! Nu mai e întuneric!", dar ea ştia cel mai bine că nu e aşa de uşor...

1 an! Surpriză pentru Lună.

   

Am realizat azi că blogul ăsta are 1 an şi 4 zile. 1 an! Prin câte etape am trecut într-un an, văleu! Cum era plin blogul de realitate la început şi apoi inspirața m-a luat de mână şi  încet-încet m-a ajutat să-mi construiesc Pădurea și căsuţa, a chemat cerbii și lupii, mi-a arătat drumul spre Lună. Mi-a adus haiducii. 1 an! Parcă a fost  ieri. 1 an şi povestea parcă abia începe.

8 martie. Oh, zi magică! Zi în care toate florile cântă aceeaşi melodie şi când ajung în case învaţă altele. Zi în care copiii cântă pentru aceaşi persoană. Zi în care bărbaţii îşi aduc aminte că datorită femeii respiră, că datorită femeii iubeşte, datorită acestei fiinţe gingaşe! În ziua asta singurele cuvinte pe care le am în minte: gingăşie,  iubire, curaj, fericire, iubire, flori, cântece, frumuseţe, amintire, parfum, Soare, Lună, emoţii, iubire, femeie, mamă.  Acum un an mi-am folosit toate cuvintele care descriu ziua asta. Aş mai găsi, dacă aş căuta bine. Dar sunt atât de nerăbdătoare să vă zic despre Soare şi Lună. Nu mai pot zice decât: Mulţumesc mamă că m-ai făcut! Mulţumesc, mami, că eşti aici şi-mi iei supărările chiar dacă nu le cunoşti. Îţi umplu podul şi subsolul de „Mulţumesc!"

Cât despre prostuţu' de Soare, sunt multe de zis, dar tac, că iar ne certăm. Ne-am certat urât aseară. Am început de faţadă, până să adoarmă Luna ca să nu bănuiască ceva, dar ne-am aprins rău amândoi şi am făcut-o să plângă. Mi-a aruncat trecutul în faţă, apoi viitorul şi când a văzut că nu merge, a început să-mi zică de ce nu e prezentul aşa cum îl văd. Mi-a găsit punctul sensibil, dar nu s-a oprit până nu am zbierat. Of, şi Luna cum mai plângea, că ea ne iubeşte pe amândoi, da' noi suntem proşti şi ne certăm mereu. Noroc că mi-a venit haiducul drag şi-a liniştit-o. I-a cântat până a adormit, apoi a adormit şi el.

Ne era ruşine, stelele erau speriate. Am terminat, ne-am cerut iertare şi am început să punem toate detaliile la punct. Zăpăcitul voia să-i facă o surpriză, să-i arate că o iubeşte, chiar dacă ţipă noaptea la mine. M-a rugat să mă duc să fac rost de flori, multe flori, până când el le învaţă pe stele un cântec scris de el. Auzi, Soare poet, cine-ar fi crezut! N-am comentat, chiar se pricepea şi draga mea merita totul!

L-am trezit pe haiduc, s-a trezit zâmbind căci văzuse că era pace în sfârşit.  Am coborât şi ne-am dus direct la primăvară, să-i cerem voie să culegem de la ea. Şi ne-a dat, ba chiar ne-a ajutat. Am făcut un buchet din ghiocei, păpădii, brânduşe, lalele, margarete. Erau prea puţine, dar nu vroiam să mai luăm de aici, aveau şi alţii nevoie. M-am uitat cu subînţeles la haiduc şi acesta era nedumerit „Crezi că o s-o găsim? Crezi că ne ajută?". Am fugit şi am fugit, până am ajuns la mândra vară... aşa suntem noi, trişăm. Am ajuns la vara lui David (da, da, cel de la care fur eu pozele şi el nu se supără), de la care am luat nişte maci, nişte floarea soarelui şi multe altele. Şi am făcut un mândru buchet. Când am văzut toate florile laolaltă, am început să râdem amândoi. Ştiam ce are să facă Luna cu ele. Ce naiv e şi Soarele...

Am ajuns Sus, fix când se trezea Luna. Ce gingaşă părea! Când a văzut Soarele cu florile în braţe  şi a auzit cuvintele lui cântate de stele, mai să-i dea lacrimile, dar am fugit repede la ea şi am gâdilit-o. M-a sărutat pe frunte, a luat florile de la Soare şi le-a aruncat, una câte una, să ajungă la fiecare stea. Şi odată ce o stea îşi primeau floarea, cânta şi mai tare. Mi-am luat haiducul de mână şi i-am lăsat singuri.

Când am ajuns jos, am început să mă învârt pe cântecul stelelor. Haiducul mi-a întins un bucheţel de floricele. Atunci am înţeles de ce rămânea în urma mea mereu. Am început să râd. Aiuritul credea că râd de el. Vai, câtă veselie azi! S-a bosumflat, m-am dus şi mi l-am luat în braţe şi i-am şoptit...„Astea nu-s pentru mine azi! Dă-i-le primăverii să le îngrijească şi de Ziua Copilului fă-mi o cunună din ele!" .

La mulţi ani, mame dragi! Mulţumim că găsiţi mereu putere să vă ajutaţi copii, chiar dacă nu par să vă dorească ajutorul. Mulţumim că aveți încredere în puterea copiilor voştri şi credeţi în visele lor. Mulțumesc, mamă, că exist şi că datorită ţie fac ce iubesc! La mulţi ani, femeie care suferi în tăcere! La mulţi ani, femeie care iubeşti!