Poveste de iubire

     
   

Mie de obicei îmi bate inima în multe limbi. Bate cum îi vine ei mai bine. O las, că n-am ce-i face. Ş-apăi sufletul se-nvârte după cum bate ea, după cum îi cântă.

Ei, azi mi-a cântat doar în română. Numa' mi-a horit. Ptii şi ce-mi mai place mie când se pune pe horit. Azi n-a fost „Tic-Tac", a fost „Ş-aide una, ş-aide două."

Azi-dimineaţa, inima şi-a pus ia ei cea mai bună şi se chinuia săraca să-şi împletească părul. Am lăsat-o să se descurce singură pentru că ei nu-i place să fie ajutată, dar la cât de zăpăcită a fost toată ziua, a renunțat la încăpățânare și m-a privit înfrântă. Am ajutat-o. I-am pieptănat părul moale cu grijă şi ea stătea cuminte. Nu-mi venea a crede! Zăpăcita îmi era liniştită! Ştiam că era atât de nerăbdătoare încât nu mai avea putere. Nu i-am zis nimic, n-am râs cum face ea când mi-s eu nerăbdătoare. După ce i-am aranjat codiţa, a fugit repede la oglindă şi a stat o vreme să se privească. Se gândea că aiuritului n-o să-i placă. Cum să nu-i placă? Mi-e mai mândră ca niciodată, şi-aşa cuminte cum e nu m-am putut abţine şi i-am zis un „Ptiu, ptiu! Să nu te deochi!". Mi-a zâmbit în semn de mulţumesc, dar nu mi-a zis nimic, căci noi nu prea vorbim. Nu prea ne băgăm în seamă. Căci ea îi cântă sufletului, el danseză. Eu aud o voce dar văd doar sufletul şi doar pe el îl iau peste tot. Dar mi-o iubesc, că e a mea.

A fugit la fereastră şi acolo a stat. Acolo am lăsat-o când am ieşit pe uşă. Se uita dar nu-l vedea. Nu se zărea niciunde şi o auzeam cum suspină.

Eu ştiam. Ştiam că fraierul făcea pe haiducul. Mă gândeam: oare pentru cine face pe haiducul...pentru mine, că ştia că mi-e drag un haiduc, sau s-a făcut haiduc pentru că aşa ar găsi primăvara mai repede? Ehee...dar îţi dai tu seama cât de îndrăgostit mi-e el dacă s-a dus tocmai în căutarea primăverii? Şi-a pus pălăria nouă şi a pornit la drum. Dar nu l-am lăsat singur, căci Luna mi l-a ajutat şi-i zicea pe unde se ascunde primăvara şi-i îndruma paşii. Şi a găsit-o. Zdravăn haiduc! A găsit-o după Lună. Primăvara, speriată, voia să fugă, dar a liniştit-o Luna. Ăsta mic şi-a dat pălăria jos şi-a salutat-o. „Bună ziua, mândră primăvară. Vai, dar ce frumoasă sunteţi! Nu fii speriată, am doar o rugăminte. Dă-mi şi mie un ghiocel. M-am îndrăgostit de inimă şi azi e Dragobete. Şi de-ai ştii că la ea în casă e numai lumină. Şi vai, cât te iubeşte! În fiecare zi desenează câte-un ghiocel şi-l lipeşte pe perete!". Convinsă, primăvara i-a zâmbit şi i-a dat cel mai frumos ghiocel. I-a spus să aibă grijă de inimă şi în curând, foarte curând,  are să ne viziteze.

Ptii! Să-l fi văzut pe aiurit cum fugea şi fluiera mândru, iar inima a început să se învârtă când l-a văzut. I-a sărit în brațe, fiind cât pe ce să se răstoarne amândoi. Îi cânta sufletul la ureche și ea își legăna ghiocelul în braţe; apoi mi l-a dat mie să am grijă de el şi m-au rugat să le horesc, ca să poată dansa amândoi fără să se calce. Le-am horit şi simţeam cum ghiocelul dansează şi el în braţele mele.

Mă uitam la ei cum se învârteau. Apoi mi-am întors capul şi mă uitam pe geam. Îl auzeam pe zăpăcit cum fluieră dar nu-l băgam în seamă. Mi-am pus ghiocelul la ureche şi auzeam cum ştie să doinească.

Oare al meu haiduc unde-o fi? Oare şi-a pus pălăria cea nouă? O fi găsit şi al meu primăvara?