Se varsă. Zorile. Ană!*

        Mulţumesc, http://davideugen.ro/, pentru poza de la care a pornit totul!


    

S-au întâlnit într-o pădure. Se simţeau goi și căutau ceva ce nu ştiau cum ar trebui să arate. Auzeau cum cineva le şoptea: „Rece. Călduț. Receee. Gheaţăă!", dar nu-și dădeau seama de unde vine vocea aia.

S-au lovit unul de altul pe neașteptate, pentru că amândoi mergeau cu privirea în pământ, având impresia că sunt singuri și că nu mai e nimeni nebun să rătăcească prin ditamai pădurea.

S-au privit atent în ochi și au descoperit ceea ce căutau. Și-a văzut fiecare sufletul în privirea celuilalt. El văzuse în ochii ei un băieţel care se încăpăţâna să facă tot timpul aceeaşi greşeală, care nu suporta să tacă și trebuia să cânte mereu ceea ce avea pe suflet. Ea văzuse o fetiţă care urla când ceva nu-i mergea bine, care nu suporta papucii și umbla desculţă, simțind astfel căldura sau răceala pământului.

Şi-au găsit sufletele ascunse sub un morman de frunze, le-au scuturat de praf, apoi au ieşit din pădure toţi patru. De atunci merg peste tot împreună.

Ea n-a reuşit să afle prea multe despre cine este el de fapt. Ştia că voia să-i spună totul, dar îi vedea şi ea fantomele care nu-l lăsau să vorbească și care îl urmăreau peste tot. Au găsit totuși un loc unde fantomele nu au cum să intre.

Se întâlneau într-un vis și acolo vorbeau liniștiți despre orice voiau.

În vis era dimineaţă și ei stăteau pe-o sârmă, deasupra unui drum pe care mai trece uneori Făt-Frumos. Ajungeau în tărâmul ăsta înainte ca soarele să răsară și începeau să povestească. Au fost multe dimineți în care îi întrerupea Făt-Frumos ca să le povestească ce se mai întâmplase în viața lui de când nu s-au mai văzut. Când termina de vorbit le mulțumea pentru gura de cafea din termos, iar la schimb le dădea două mere și o vorbă bună. Își continua apoi drumul, căci avea ceva de găsit și îi lăsa pe cei doi să-și continue discuția.

Oamenii priveau în sus spre ei și le ziceau că sunt nebuni, însă cei doi nu băgau în seamă nimic și le zâmbeau. Știau că nu vorbesc sufletele celor de jos, ci masca pe care și-o pun înainte să iasă din casă. Mai știau și că oamenii nu poartă măști din cauza altora, ci pentru că le e frică să fie ei înșiși...totuși, cei doi așteptau în fiecare vis ca cineva să li se alăture pe sârmă și să devină liber.

Acolo sus, ea a aflat totul despre el, despre cum au început să-l urmărească fantomele şi de ce. Tot  acolo sus au descoperit amândoi cum să le facă să dispară.

Nu-şi doreau să trăiască doar în vis, ci voiau să facă în aşa fel încât viaţa să fie mai frumoasă decât visul. Aveau să reușească, pentru că au două suflete tari, care nu vor să mai iasă vreodată din casa în care miroase tot timpul a Crăciun.

Stăteau în vis până când vedeau cum soarele se pregătea să răsară, dar era timid și nu voia să-i întrerupă. Îi făceau ei semn că poate să iasă liniștit din spatele dealului, căci ei îl așteaptau. În timp ce soarele îşi întindea braţele, fata începea să cânte, iar păsările tăceau pentru că le era mai mare dragul s-o asculte.

„Lasă-mă şi nu mă lasă...." 

* De când mă ştiu, cântecul ăsta mă urmăreşte. De când mă ştiu, mi se face pielea de găină de fiecare dată când începe, chiar dacă îl ascult de zece ori pe zi. Cântecul ăsta m-a ţinut de mână în timp ce-am scris textul. Cântecul ăsta e unul dintre cele care îmi fac sufletul să adoarmă de vreotrei luni încoace. Cântecul ăsta mă face să trec prin toate stările. Nu ştiu de ce iubesc cântecul ăsta, dar ştiu că a fost cu mine în fiecare zi.