Vis românesc

http://davideugen.ro

     

Mi-am trezit sufletul și i-am zis să zâmbească. E ziua lui azi! Înainte să plecăm, i-am aşezat brâul, în timp ce îngerul meu păzitor şi-a aranjat bondiţa. Au ieșit amândoi din casă înainte să reușesc eu să-mi leg opincuţele, noroc că mă aștepta Făt-Frumos pe un mândru cal și așa i-am ajuns din urmă. Ne-am oprit pe un deal pe care zăpada începea să se pună și am aşteptat răsăritul. Până să apară soarele am tăcut. Tăceam româneşte!

Când a ieşit prima rază de soare, ne-am apucat de cântat şi am făcut o horă toţi patru, iar soarele cânta şi el, tot în română. A apărut bunicul de după un brad şi a intrat în hora noastră. După ce am terminat de dansat, am scos din traistă nuci şi mere pentru fiecare. Am mai scos din ea nişte bucăţele de hârtie şi le-am zis să scrie pe ele ce i-ar oferi României de ziua ei.

Primul care ne-a citit a fost Făt-Frumos, care i-ar da României mai multă liniște, pentru că a văzut că în ultima vreme e mult prea agitată, că românii nu mai ştiu cum e să stai și să-ți aduci aminte de cum s-a luptat el pentru iubita lui. Că mulţi uită cum e să trăieşti şi sunt în viaţă doar pentru că nu au uitat cum să respire. Dar iubeşte România, cu toată agitaţia ei.  O iubeşte pentru că mai sunt încă bătrânei care-şi iau nepoţii de mână şi le şoptesc despre Ileana Consânzeana, mai sunt bătrânei care îşi învaţă nepoţii să iubească România.

Sufletul meu ne-a spus că le-ar da românilor mai multă iubire. Iubire de ţară. Dacă ar putea, i-ar ajuta pe români să deschidă ochii şi să le arate cât de frumoasă e ţara asta. Parcă e ruptă din Rai, nu alta. Unde mai găseşti tu aşa răsărituri? Unde mai găseşti tu aer ca în pădurile noastre? Aerul românesc e cel mai bun! Unde mai găseşti tu brazi care spun poveşti?

Bunicul, care mai vine din când în când să colinde munții noștri și Dumnezeu îl lasă, ne-a zis că le-ar da românilor speranță. Că ar umple un ditamai sacul şi i-ar da drumul de acolo de Sus, de unde stă el. Ar scutura sacul până ar ajunge un strop în brațele fiecăruia. Speranţă, pentru că mulţi au renunţat la ea şi nu înţelege de ce. Speranţa că mâine va fi mai bine, speranţa că România se va face bine.

Eu le-am strigat că i-aş oferi României lumină! Le-aş lumina românilor mintea și i-aș face să vadă câtă grijă trebuie să aibă de oamenii care stau lângă ei. Le-aş lumina drumul către liniște și fericire. M-aș transforma într-un felinar și aș umbla prin lume până le-aș găsi sufletul ascuns în întuneric, apoi l-aș scoate afară. Aș mai cumpăra o boxă mare, din care să răsune folclor peste toate văile, până ar merge fiecare la dulapurile din casa bunicilor, căutând un costum popular.

Ne-am întors toţi capul spre îngeraş, căci el a mai rămas. Era timid şi n-avea curaj să zică. L-am înţeles, mi-a dat bileţelul şi am citit eu în locul lui. Era doar un cuvânt „Credinţă!"! Am ridicat toţi capul spre cer şi a şoptit fiecare pentru el: „Cred!"

Pe la apusul soarelui, bunicul mi s-a întors Sus împreună cu îngerașul, iar noi, cei trei rămași, ne-am întors la căsuța în care ne așteptau haiducii cu vin fiert ca să ne încălzim.

Cred, Doamne, că mai bine decât aici nu poate fi și mai frumos decât în limba română nu aș putea scrie.

Călătorie.

           Mulţumesc David pentru poză. Mulţumesc că-mi iei imaginaţia de mână şi-i arăţi pe unde s-o ia ca să ajungă din nou la mine. Ştii, pe drumul spre mine, s-a întâlnit cu Făt-Frumos şi nu mai vrea să-i dea drumul. Azi, e tot despre un vis în care e şi Făt-Frumos.

  Prima parte aici: Se varsă. Zorile. Ană

         

Azi-noapte s-au dus la culcare mai devreme și au adormit fericiţi, fiind nerăbdători să-i dea lui Făt-Frumos vestea cea bună. N-aveau idee că Făt-Frumos avea şi el o veste,  şi-i aştepta așezat pe sârmă, ţinând-o în sfârşit de mână pe Ileana Consânzeana. Când cei doi au ajuns în vis, Ana (așa îi plăcea să i se zică) mai avea puțin și cădea de pe sârmă din cauza șocului.

-Ghiciți ce?!, spune Făt-Frumos cu un zâmbet larg pe chip.

Erau fericiţi că o întâlnesc pe Ileana și li se părea mult mai frumoasă decât și-o închipuiau din poveștile dragului ei. Stăteau în fața ei ca doi copii care voiau să se împrietenească cu fetița ce stă în colț singură, dar nu îndrăzneau să spună ceva, așa că vobise Consânzeana.

-Vă mulţumesc că i-aţi făcut drumul mai uşor! Mi-a povestit despre voi tot drumul. Mi-a zis de bujorii Anei, care sunt la fel de roşii precum merele pe care vi le dă în fiecare vis. Mi-a spus cum felul în care băiatul Anei o privește pe aceasta îl făcea să pășească mai hotărât, căci abia aștepta să mă poată privi și el în același mod. Mi-a povestit despre cât de curajoşi v-a considerat când s-a uitat întâia oară în sus și despre cum l-a auzit tot satul promițându-vă că într-o dimineaţă o să vă aştepte el pe voi și nu va fi singur. Iată, al meu s-a ţinut de promisiune! Dar spuneţi-ne ce veste aveţi pentru noi! V-am auzit paşii grăbiţi şi ne-am dat seama că ceva s-a întâmplat.

Nu ştiau ce să mai zică. Erau atât de vrăjiţi de vocea care le vorbise, încât au uitat ce trebuia să le spună. Deşi pe Ana o cam durea gâtul şi vocea ei nu mai suna atât de bine, el a rugat-o să vorbească, pentru că nu prea înțelegea cum stă treaba cu alesul cuvintelor. Așa că Ana luase o gură de ceai fierbinte și începuse.

 Le-a spus că au scăpat de fantome și au reușit fără arme! Au avut nevoie doar de un cuvânt. Au folosit doar „acum". Nu au mai pomenit nimic despre zilele în care mergeau desculţi prin iarbă; n-au mai zis nimic de oamenii pe care obișnuiau să-i iubească; n-au mai rostit niciun cuvânt care i-ar fi putut duce cu mintea unde nu voiau să mai ajungă. Au început în schimb să vorbească astfel: „Acum nu suntem speriați. Acum suntem fericiți că ne avem unul pe celălalt. Acum dăm pâine porumbeilor. Acum facem un bebeluș să râdă. Acum vorbim în șoaptă pentru că nu au nevoie pereții să știe de ce te iubesc așa de mult. Acum trăim!”. Așa s-au plictisit fantomele și s-au hotărât să plece, sperând că cele ale viitorului vor face o treabă mai bună. N-o să le iasă, pentru că cei doi trăiesc doar în prezentul în care se pot ține de mână cât vor ei de mult. Vor trăi în viitor doar atunci când acesta va deveni prezent.

Făt-Frumos şi Ileana lui erau tare fericiți pentru noii lor prieteni, căci își găsiră în sfârșit pacea. Au continuat să-și împartă povești și s-au ținut de mână toți atunci când soarele a ieșit fericit de după deal.

S-au despărțit în timp ce Consânzeana cânta melodia preferată a Anei și au plecat cu promisiunea că vor bea un ceai împreună atunci când vor cădea primii fulgi de nea.

Se varsă. Zorile. Ană!*

        Mulţumesc, http://davideugen.ro/, pentru poza de la care a pornit totul!


    

S-au întâlnit într-o pădure. Se simţeau goi și căutau ceva ce nu ştiau cum ar trebui să arate. Auzeau cum cineva le şoptea: „Rece. Călduț. Receee. Gheaţăă!", dar nu-și dădeau seama de unde vine vocea aia.

S-au lovit unul de altul pe neașteptate, pentru că amândoi mergeau cu privirea în pământ, având impresia că sunt singuri și că nu mai e nimeni nebun să rătăcească prin ditamai pădurea.

S-au privit atent în ochi și au descoperit ceea ce căutau. Și-a văzut fiecare sufletul în privirea celuilalt. El văzuse în ochii ei un băieţel care se încăpăţâna să facă tot timpul aceeaşi greşeală, care nu suporta să tacă și trebuia să cânte mereu ceea ce avea pe suflet. Ea văzuse o fetiţă care urla când ceva nu-i mergea bine, care nu suporta papucii și umbla desculţă, simțind astfel căldura sau răceala pământului.

Şi-au găsit sufletele ascunse sub un morman de frunze, le-au scuturat de praf, apoi au ieşit din pădure toţi patru. De atunci merg peste tot împreună.

Ea n-a reuşit să afle prea multe despre cine este el de fapt. Ştia că voia să-i spună totul, dar îi vedea şi ea fantomele care nu-l lăsau să vorbească și care îl urmăreau peste tot. Au găsit totuși un loc unde fantomele nu au cum să intre.

Se întâlneau într-un vis și acolo vorbeau liniștiți despre orice voiau.

În vis era dimineaţă și ei stăteau pe-o sârmă, deasupra unui drum pe care mai trece uneori Făt-Frumos. Ajungeau în tărâmul ăsta înainte ca soarele să răsară și începeau să povestească. Au fost multe dimineți în care îi întrerupea Făt-Frumos ca să le povestească ce se mai întâmplase în viața lui de când nu s-au mai văzut. Când termina de vorbit le mulțumea pentru gura de cafea din termos, iar la schimb le dădea două mere și o vorbă bună. Își continua apoi drumul, căci avea ceva de găsit și îi lăsa pe cei doi să-și continue discuția.

Oamenii priveau în sus spre ei și le ziceau că sunt nebuni, însă cei doi nu băgau în seamă nimic și le zâmbeau. Știau că nu vorbesc sufletele celor de jos, ci masca pe care și-o pun înainte să iasă din casă. Mai știau și că oamenii nu poartă măști din cauza altora, ci pentru că le e frică să fie ei înșiși...totuși, cei doi așteptau în fiecare vis ca cineva să li se alăture pe sârmă și să devină liber.

Acolo sus, ea a aflat totul despre el, despre cum au început să-l urmărească fantomele şi de ce. Tot  acolo sus au descoperit amândoi cum să le facă să dispară.

Nu-şi doreau să trăiască doar în vis, ci voiau să facă în aşa fel încât viaţa să fie mai frumoasă decât visul. Aveau să reușească, pentru că au două suflete tari, care nu vor să mai iasă vreodată din casa în care miroase tot timpul a Crăciun.

Stăteau în vis până când vedeau cum soarele se pregătea să răsară, dar era timid și nu voia să-i întrerupă. Îi făceau ei semn că poate să iasă liniștit din spatele dealului, căci ei îl așteaptau. În timp ce soarele îşi întindea braţele, fata începea să cânte, iar păsările tăceau pentru că le era mai mare dragul s-o asculte.

„Lasă-mă şi nu mă lasă...." 

* De când mă ştiu, cântecul ăsta mă urmăreşte. De când mă ştiu, mi se face pielea de găină de fiecare dată când începe, chiar dacă îl ascult de zece ori pe zi. Cântecul ăsta m-a ţinut de mână în timp ce-am scris textul. Cântecul ăsta e unul dintre cele care îmi fac sufletul să adoarmă de vreotrei luni încoace. Cântecul ăsta mă face să trec prin toate stările. Nu ştiu de ce iubesc cântecul ăsta, dar ştiu că a fost cu mine în fiecare zi.

Un dor şi un bătrân

Foto: weheartit.com

Mi s-a întors Dorul acasă. Era îngheţat tot şi obosit, dar el zâmbea. Zâmbea când se gândea la ce trebuie să-mi povestească. L-am lăsat să se încălzească şi în timpul ăla să-şi aleagă cuvintele.

Şi-a luat cana de ceai în mână, a scos un „off" din el şi a început..

A început  să-mi zică, cu glasul lui duios, despre cum a mers şi a tot mers. Despre cum, pe drumul lui, s-a întrecut cu mii de fluturi; cum a cules flori pe care le-a pus fetiţelor în păr, sau le-a dăruit bătrânelelor pe care le-a întâlnit pe drum, făcându-le să zâmbească şi să se întrebe „a cui Dor o fi, că e tare îngrijit şi sănătos?". Mi-a zis că le-a cântat buburuzelor până îşi luau zborul şi că a zburat cu rândunelele; că luna adormea pe poveştile lui şi când le auzea pe stele cum se minunau de ce zicea el  acolo, zâmbea...zicea că nu e sigur, dar crede că luna doar se prefăcea că doarme. Mi-a zis că a făcut îngeri de zăpadă şi le-a cântat stelelor colinda mea preferată în fiecare seară, până a început să se topească zăpada şi a ajuns pe un câmp în care s-a întrecut cu vântul până s-a îngălbenit tot, din cauza păpădiilor.

A început să zâmbească, căci şi-a adus aminte de bătrânelul care mi l-a zărit şi a început să râdă de el. S-a apropiat bunicuţul şi mi l-a luat de mână, ca să-l spele și să-i ofere adăpost. Când a văzut ghemotocul mic şi blond de pe umerii lui, care vorbea întruna, şi-a dat seama că a ajuns unde trebuia. Doar că Dorul meu nu ştia că bunicuţul l-a recunoscut şi știa de ce e acolo, ba chiar îl aştepta cu dragă inimă.

L-a ţinut pe Dor lângă el, mult timp. În tot timpul ăsta i-a povestit ce năzbâtii făcuse fetiţa, i-a spus cât de mult o iubeşte. Mi-a zis Dorul meu că bunicul avea o întrebare care-l rodea pe dinăuntru şi n-avea curaj s-o rostească, dar Dorul meu ştie să citească oamenii mai bine decât ştiu eu şi i-a răspuns: „De ce-ţi faci griji? Da, ea ştie! I-ai demonstrat-o de atâtea ori. Da, în timp ce noi vorbim aici, ea se gândeşte la tine şi la cum nu a avut timp să-ţi arate acelaşi lucru. Dacă n-ai fi fost tu, n-ar fi scris atâta. Da, te iubeşte şi ştie că o iubeşti!", iar bătrânelul s-a liniştit, și a oftat lung, apoi și-a întors privirea către ghemotocul blond care căuta ligheanul cu mere de sub pat şi nu-l putea scoate căci era prea greu.

A stat Dorul meu şi l-a ţinut de mână pe bătrânel până când nu mai ţinea merele sub pat şi aştepta să vină ghemotocul să-i dea teme pentru a doua zi. A stat acolo până când nu şi-au mai băut cafeaua împreună pentru că bunicuţul n-a mai apărut şi s-a făcut frig. Atunci ştiuse dorul meu că trebuie să se întoarcă.

S-a mai întâlnit cu bătrânelul într-un loc în care se loveau de cuvinte. Şi s-au întâlnit recent, într-o seară: stăteau pe o linie dintr-o foaie şi  povesteau iar câte şi mai câte...

P.S: Asta-i pentru tine! Ştiu că o citeşti, ştiu că mă vezi şi ştiu că mă auzi! Asta-i pentru că te cheamă Gavril! Asta-i pentru că rămâi cel mai bun prieten al meu! Ştiu că ţi se pare ciudat când vezi ce întorsătură iau vieţile noastre. Ştiu că ceea ce vezi, nu e ceea ce ai fi vrut pentru noi. Ştiu că ai vrea să fii aici şi să mă aperi de câinii care se ţin după mine, pregătiţi să mă muşte oricând. Şi ştiu că nu-ţi convine că acum nu mai sunt câini, ci sunt oameni. Ştiu că îţi dai seama că până la urmă n-ai de ce să-ţi faci griji pentru noi, că suntem descurcăreţi şi ai încredere în noi! Sper că stai acolo Sus, lângă Arhanghelii Gavril şi Mihail şi le zâmbeşti, fiind mândru de mine! Sper că eşti mândru de mine!

 Asta-i pentru tine, bunicule! Asta-i pentru tine, „Pâră"! Şi toate vor fi pentru tine şi datorită ţie!