O altă fată în boxeri şi tricoul alb

Foto: weheartit.com

     

Dansează. E în pijama, pentru că nu mai suportă să stea doar în boxeri și tricou de când el e plecat...

Acum e singură. Cu tot ce înseamnă asta. Nu mai are nimic, nici suflet, nici oameni, nici vise, nici momente. E aşa pentru că i-a dat atenţie unui om a cărui obiectiv era să-i facă şi pe ceilalţi să fie ca el, în loc să caute ajutor. Şi destinul i-a adus-o pe ea în faţă, iar el tare fericit a fost când a văzut-o că pleacă abătută. S-a lăsat convinsă că visele nu te ajută, că până la urmă, visele te vor face să suferi, că speranţa e doar o farsă.  Nici măcar el  nu a putut-o ajuta să-şi scoată ideea asta prostească din cap. Din cauza asta l-a pierdut şi se blestema în fiecare zi pentru asta. Aşa a început să înlocuiască ceaiul de dinainte de culcare cu două-trei pahare de vodkă.

Nici nu mai ştie  de când n-a mai închis ochii şi a zâmbit, amintindu-şi de cum alerga desculţă prin iarbă. Nu mai ştie când s-a uitat ultima oară după o stea căzătoare, dar probabil că el o ţinea de mână. Nu, n-are nici cea mai mică idee când a fost ultima dată când i-a zâmbit soarelui, chiar dacă nu se înţelegeau prea bine, sau când a ieşit ultima oară după ploaie ca să să-şi aducă aminte că trăieşte şi asta e tot ce contează. De atunci au căzut mii de stele, au fost mii de apusuri şi răsăritur,i şi a plouat de nenumărate ori. Înainte îi plăcea să se întindă pe iarbă sau pe-o bancă şi să se uite la nori, iar ei îi şopteau „Fugi!", acum nu se uită în sus, pentru că ştie că tot ce-ar auzi ar fi vocea ei şi a lui:

„-Norii mi se par cei mai liberi!

-Mai liberi decât păsările?

-Normal! Păsările toamna pleacă pentru că trebuie, dar norii sunt liberi să aleagă dacă stau sau dacă pleacă, dacă stau singuri sau împreună!"

L-a pierdut atunci când şi-a pierdut inocenţa şi naivitatea. Glasul a început să-i sune dur, fără niciun pic de gingăşie, iar întrebările îi deveniseră scurte şi inutile. Nu-l judeca, pentru că ştia că asta iubea cel mai mult la ea, recunoștea că fără naivitatea ei nu mai avea niciun farmec.

Ar fi sperat că într-o zi să-i bată din nou la uşă, chiar dacă doar pentru cana pe care şi-o lăsase intenţionat la ea...dar nu mai ştie cum e să speri.

Era un „oarecare" ceo saluta cu zâmbetul până la urechi când o vedea în fiecare dimineaţă în cafenea. Nu era sigură dacă îi plăcea de ea sau pur şi simplu era politicos. Nu se chinuia să-i răspundă niciodată, dar azi i-a trecut o imagine prin faţă. Poate că acest  oarecare avea să o înveţe iar cum să zâmbească, cum e să speri. Poate că avea să o convingă să-l sune, iar dacă-l suna, poate că el ar fi descoperit că încă o iubea...

A salutat un străin pentru prima oară după mult timp şi s-a aşezat lângă el, pentru că acest străin, acest oarecare, fără să spună nimic, o învăţase cum să viseze din nou.

Un singur lucru îi trecea prin gând în fiecare seară când dansa  pe muzica sufletului, în camera mare şi goală: De ce, nici măcar el, nu şi-a putut da seama că cineva care e naiv ca un copil, crede tot ca un copil şi e nevoie doar de un cuvânt să-l determine să se schimbe total?