#4

 

Destinul nostru e plin de uși. După fiecare ușă se află ceva important. Nu scrie nimic pe ele. Nici un indiciu, nici un avertisment. Tot ce trebuie să faci e să-ți aduni curajul și să intri.

Tu alegi cât stai în spatele ei înainte de a o deschide pe următoarea. În momentul în care ai pășit pragul unei uși, aceasta dispare. În locul ei apar alte zeci de uși. N-ai cum să te întorci.

Vei intra pe una dintre ele, în copilărie, și-ți vei găsi părinții dansând îmbrățișați, iar în momentul ăla vei învăța pentru prima dată despre dragoste. Una dintre ele va da în bucătărie, unde o să-ți auzi părinții vorbind mai tare decât ești obișnuit și astfel îți vei da seama că viața nu e mereu roz ca ursulețul primit de ziua ta și care doarme cu tine în fiecare noapte.

O ușă duce către locul în care ți-ai cunoscut cel mai bun prieten, care abia așteaptă să faceți schimb de sandwich în pauza mare.

Una dintre uși se va deschide mai greu și vei păși pragul ei cu o tristețe care pare să-ți rupă sufletul, căci ai călcat în locul în care oamenii își iau rămas-bun pentru totdeauna de la cei dragi. Acolo vei învăța că totul e trecător.

O ușă o să-ți scoată în cale prima ta dragoste, care vine la pachet cu prima durere în piept care nu te va lăsa să dormi câteva nopți.

Atâtea uși! Atâtea opțiuni!

Doar că la un moment dat, obosești. Și începi să te saturi de atâtea alegeri care nu sunt bune întotdeauna. E prea greu să te gândești ce ușă să alegi, astfel încât să te aștepte ceva frumos dincolo. Așa că o să alegi să stai în loc. Să ignori o perioadă toate ușile ale căror clanță se mișcă zgomotos, nerăbdătoare.

Ție îți e bine aici. Viața curge în ritm lin. Ce dacă e loc de mai bine? Nu mai ai chef să te lupți cu mori de vânt. Începe încet să ți se scurgă bucuria din ochi, dar măcar nu mai suferi din cauza vreunei iubiri noi și imposibile. Ce dacă jobul ăsta nu te mai face fericit , măcar îl ai și nu mori de foame.

Totuși, încet, îcet, începi să te sufoci. Ușile încep să te strige și cu cât încerci mai tare să le ignori, cu atât se strâng mai tare în jurul tău. Dar tu nu mai ești în stare să alergi din ușă în ușă. Ți-e prea frică.

Trebuie! Trebuie să tragi aer adânc în piept și să întinzi mâna către una dintre ele. Și să tot deschizi una după alta, până când nu mai apare niciuna. Până știi sigur că ești acolo unde trebuia să fii. Acolo unde totul e în echilibru.

Este acolo undeva o ușă în spatele căreia te așteaptă un om care e tare nerăbdător, care își pune multe întrebări despre tine Așteaptă să îți povestească peste câte praguri a trebuit și el să treacă până să ajungă acolo. E o ușă prin care vei intra ca să te întâlnești cu el din nou, doar că de data asta va fi sub cupola unei biserici, iar după întâlnirea asta, veți merge mereu împreună. De acolo înainte veți împărți greutatea  de a alege următoarea ușă.

Așa că ai răbdare! Deschide uși până o să intri pe cea care-și dă senzația că ai pășit desculț pe un câmp plin de flori colorate.

#3

 

Iar e seară. Iar aprinde focul, deși afară e plină vară. Iar își toarnă whisky în pahar. Iar își aprinde trabucul. Pfff...sună a viață de om bogat, nu? Nu. E chiar sărac, dacă îl întrebi pe el. A sărăcit în momentul în care ea a ieșit pe ușă, fără să-i zică dacă o să se mai întoarcă vreodată.

Doamne, cât era de frumoasă, cu părul ei bălai și cu visele de copil. Ce frumoasă era când urca pe culmi înalte și pe nori pufoși, atunci când vorbea de viitor, iar el rămâneam jos și o ținea strâns de mână ca să nu se rătăcească.  Atât de frumoasă era atunci când a cunoscut-o într-o mulțime prea zgomotoasă pentru ea, încât nu și-a găsit niciodată cuvintele ca să descri ce a simțit atunci când a privit-o prima oară.  Parcă și felul în care se împiedicase în seara aia, în care îi căzuse o carte din geantă, era frumos. O carte apăruse lângă ea pe podea, la o petrecere plină de oameni cu prea mult alcool în ei.

A ajutat-o atunci să se ridice și i-a spus că în spatele casei este un copac, în care, dacă se hotărăște să urce pe scara de la trunchiul lui, o să găsească cel mai bun loc de citit. A dat din cap în semn de mulțumire și apoi a fugit. De el, de petrecere, de oameni. El a rămas pe loc și a urmărit-o cu privirea, prin fereastră. Era curios dacă o să facă ce i-am sugerat sau i-am părut prea ciudat. S-a apropiat cu frică  de copac, a urcat încet, a aprins lumina din căsuță și apoi i-a văzut doar buclele lăsate pe spate.

A mers și el într-acolo, însă n-a urcat. Nu era vreun criminal în serie, nici n-avea de gând să o sperie de moarte când cobora, însă voia să fie sigur că nu o va deranja nimeni. Când m-a observat, mi-a strigat de sus:

-Ce e locul ăsta?

-Sora tipului care a dat petrecerea din seara asta mi-a fost mereu ca o soră mai mică. Iar atunci când a împlinit 10 ani, i-am construit căsuța asta ca să poată picta fără să mai dea frate-su cu mingea peste șevaletul ei mic. Să știi că nu prea are voie nimeni să urce acolo, decât oamenii care știu să aprecieze liniștea.

-Oh...ce drăguț. Am văzut astfel de construcții doar în filme.

-Poate într-o zi o să-ți construiesc și ție una. (apoi mi-am dat, în minte, o palmă peste față, căci ce-mi veni să zic astfel de lucruri).

-Neah, eu mă mulțumesc și cu un fotoliu în fața unui șemineu.

Acolo a început o poveste de dragoste dintr-un extrovertit și o introvertită. O poveste cu un om care se mulțumea cu mai puțin și cu un om care voia mereu mai mult.

 

Aveam totul...oare ce-mi trebuia mai mult?, gândi el și spărsese paharul din mână.

 

Erau studenți amândoi, ea visa să devină profesoară, el voia să devină...bogat. Erau diferiți când venea vorba despre planurile de viitor, căci el voia  să fie totul cât mai extravagant, iar ea visa doar la o viață simplă, fără multe griji. Cu toate astea, se iubeau. Ah, cât o iubea când se stâmba după ce lua o gură de whisky. Cât o iubea când se oprea din citit, doar ca să-l asculte pe el pregătindu-se pentru un interviu important. Cât o iubea pentru că era mândră de el când venea frânt de la muncă.

-Nu ți se pare ciudat că cer atât de multe de la tine. Te cam hămălesc. Nu e ok. Ești abia la început și deja îți dau lucruri de făcut cât pentru trei oameni.

-Nu-i chiar așa. Eu văd lucrurile altfel. Eu cred că au văzut că pot fi un om de bază. Va merita toată oboseala asta, ai să vezi.

Știe că atunci ar fi vrut să-l creadă și să zâmbească sincer, dar în seara aia se dusese la culcaee cu o durere în inimă.

-În seara aia se schimbase totul, nu-i așa?, vorbea el cu fotografia de pe șemineu.

La scurt timp după discuția aia, ea primise un post ca profesoară într-un liceu foarte bun. Refuzase să sărbătorească cu prietenii ei și alesese să gătească pentru omul ei drag o cină de neuitat, iar el i-ar fi zis cât de mândru e de ea.  Doar că el nu mai ajunsese acasă decât după ce ea adormise demult. Dimineața își ceruse scuze. Iar după ce auzise veștile ei bune, sări în sus de fericire.

-Ce veste minunată. Ohhh, va fi atât de aproape de noua noastră casă!

-Cccc...casă?

-Daa! Am găsit o casă extraordinară și ieri am semnat actele de cumpărare. Mi-am luat dimineața asta liberă, ca să ți-o arăt.

Era foarte fericită pentru bucuria lui și ea chiar spera să-i placă casa la fel de mult, doar că atunci când ajunsese în fața clădirii, zâmbetul îi pierise.

-Nu e cam...prea mare pentru noi?

-Mare? Nuuu! E tot ce am visat. O bucătărie cu de toate. O să avem fiecare biroul lui. Nu e minunat?

-Ba da..ba da.., zisese ea cu jumătate de gură.

Se întreba în momentul ăsta, cum de nu-și dăduse seama că tot ce voia femeia lui iubită era un birou comun. Unul cu un fotolou în care să stea comod și să corecteze testele elevilor, iar din când în când să-i mai trimită câte un pupic în aer, în timp ce el semna contracte.

Se întâmpla tot mai des să ajungă târziu acasă. A ratat multe aniversări, promovări, evenimente la școală, rețete noi de care era mândră. Ratase tot ce era important pentru ea. Dar s-a asigurat că n-o să rateze și plecarea ei.

Îl aștepta stând pe una dintre valize, era plânsă toată, dar nu mai suporta. Ori o făcea atunci, ori n-o mai făcea niciodată.

-Unde plecăm? zise el, când o văzu, încercând să facă o glumă, deși simțea ce urma.

-E clar că nu mai contez pentru tine. Vrei tot mai mult, iar eu nu-ți pot oferi mai mult decât ce-am dat până acum. Nu sunt nici contractul vieții tale și nici viitorul sofisticat pe care ți-l dorești. Te iubesc și probabil n-o să mai iubesc pe nimeni vreodată, dar asta nu înseamnă că pot să mă arunc pe mine în noroi.

-Ce ai putea să-mi reproșezi? Ți-am dat tot ce ai vrut! Și chiar și ce n-ai vrut! Ți-am dat afurisitul de fotoliu în fața șemineului, a strigat el în timp ce ea își ridica valizele de pe podea.

-Știi ce îmi imaginam în seara aia? Mi te închipuiam pe tine aducând lemne de-afară, apoi mă sărutai pe frunte și te așezai lângă mine pe fotoliu, vorbind despre cine știe ce. Dar, visele noastre au fost mereu diferite, trebuia să ne fi dat seama că asta are să fie o problemă.

-Te...te iubesc!, fu tot ce mai putu el să zică.

- Și eu te iubesc...păcat că nu a fost destu, mai zise ea și apoi ieșise pe ușă.

 

După ceva timp, cineva bate la ușă. Un domn înalt îi întinde ceva să semneze și o scrisoare, iar în spatele omului, alți trei bărbați se plimbau cu tot felul de materiale prin curte. Se  încruntă la toată scena din fața lui și apoi deschide plicul:

 

„Nu ai acceptat niciodată să plătesc ceva, iar eu am pus toți banii într-un loc în care să se adune. Mi-ai spus că mi-ai oferit tot ce-am vrut și ai avut dreptate...până la un punct. Erai cel mai frumos om și suflet din Univers. Spun „erai”, pentru că nu te-am văzut de multă vreme și nu mai știu sigur dacă omul  care a rămas în spatele ușii trântite, e același cu omul care construia case în copaci, pentru sora lui mai mică.

A trecut atât de multă vreme de când m-ai întrebat ultima oară ce-mi doresc, încât habar n-aveam dacă te mai interesează. E o casă minunată, asta în care trăiești tu. Să știi că eu locuiam altundeva. Chiar dacă fizic eram într-o construcție prea sumbră pentru mine, în mintea și în inima mea, eu locuiam într-o casă mică, cu un balansoar pe verandă și cu un grătar în curte (vezi, șemineu și fotoliu pot însemna mai multe lucruri).

Știi de banii ăia strânși de mine? I-am investit. Într-o casă. O casă în copac. În care să urci și să vorbești cu tine, cel din trecut. Sper să găsiți o cale prin care să deveniți cea mai bună versiune a ta.

 

Acum fugi și pregătește niște gustări pentru oamenii care lucrează în soare pentru tine!

                                                            Cu dragoste,

                                                Cea care te iubește cum nu va mai iubi.”

 

#2

 

Stau în fața lui, în cea mai frumoasă rochie din lume, în locul în care ne-am cunoscut și tot ce-mi trece prin  minte e faptul că rochia asta roșie își îndeplinește în sfârșit destinul.

 

Am găsit-o în podul casei bunicilor pe când aveam undeva la 14 ani. Nu mai urcasem niciodată în mansarda aceea, căci bunica îmi dădea mereu senzația că acolo e ceva ce nu trebuie deranjat. Dar într-o zi am rămas singură acasă și normal că a mea curiozitate nu putea sta liniștită.

Era atât de frumos aranjat totul. Zeci de rochii stând cuminți pe umerașe. O pălărie fără pic de praf stătea așezată într-un cuier. Valize cu materiale care mai de care. Într-un colț, o mașină de cusut, iar lângă ea, pe un manechin, stătea cea mai frumoasă rochie pe care o văzusem vreodată. Nu înțelegeam în ce tărâm magic pășisem și de ce nu am aflat niciodată despre el.

M-am trezit din starea de visare în care intrasem când am auzit-o pe bunica strigându-mă speriată.

-Sunt aici!, am strigat eu din capul scării

-Ce cauți tu acolo? Hai jos!

-Nu! E prea frumos aici. Haide tu sus și spune-i ce-i locul ăsta de fapt.

Bunica era reținută, dar ce nu făcea de dragul meu...

Toate rochiile alea aparțineau surorii mai mari a bunicii, erau făcute de mâinile ei.

-Cum? Mătușa care e mereu posomorâtă a putut crea ceva atât de frumos?

-Of, puiule. Ești rea...Știu că niciodată nu ți-a plăcut de ea, însă asta se întâmplă pentru că nu-i știi povestea. Și durerea. Maria e un om atât de bun, doar că și-a ascuns frumusețea acum mult timp, oftă bunica, apoi începu să povestească:

Mama ne-a învățat să coasem de când eram mici-mici, dar de mine nu se prea prinsese îndeletnicirea asta. Mie îmi plăcea să stau în bucătărie, să pun sare în mâncare, să tai cartofii și tot așa.  Însă Maria nu lăsa acul din mână decât atunci când se topea lumânarea. După ce a mai crescut,  a început să câștige bani din reparatul hainelor vecinilor. Când a văzut tata că Maria are talent, a adunat bani și i-a cumpărat o mașină de cusut.

Știi, pe cât de ursuză o vezi tu acum pe sora mea, pe atât de veselă era pe atunci.

-Ei na, nu te cred!, zisesem eu.

-Ohoo, ba da! Era invitată la multe baluri, căci începuse să facă cele mai frumoase rochii din tot orașul, iar cei mai bogați  veneau la ea. Iar ea nu mergea la niciun dans fără mine. Și acolo dansa, dansa încontinuu, iar seara, după ce ajungeam acasă, chiar dacă îi picau ochii din ochi de oboselă, ea începea să deseneze o nouă rochie. Cele de care era cea mai mândră, le punea într-o valiză mare și-mi zicea „Astea sunt pentru tine, Ană! Ți le-oi da cadou de nuntă când o fi!”. Și uite așa curgeau zilele noastre.

-Păi și...la balurile alea n-ați cunoscut vreun băiat?, zisesem eu visătoare

-Ah, ba da! Maria, da. Eu deja pusesem ochii pe bunicul tău, vecin cu noi și fiul brutarului, deci nu mai aveam ochi pentru altcineva. Dar Maria îl cunoscuse pe Tudor, care era militar. Doamne, cum le sclipeau ochii de fiecare dată când se priveau. Ah, cât îi mai lăuda el munca și cât îi mai săruta mâinile care munceau atâtea ore. Iar ea îi săruta non-stop tâmplele, căci el se gândea mereu la viitor și făcea planuri. Făceau picnicuri la apus, în curtea din spatele casei și uneori mergeam și eu cu Mihai. Și râdeam mult.

La scurt timp după nunta mea și a bunicului tău, Tudor fusese chemat în misiune. Mariei îi căzuse cerul în cap atunci. Vai, cât mai plânsese în ziua în care și-au luat rămas-bun. Iar el înghițea întruna în sec, ca să nu-l vadă ea că plânge. Îi zicea că totul va fi bine, că o să-i scrie mult, iar când o să se întoarcă, își vor îndeplini toate planurile. Mă luase în brațe și îmi spusese la ureche: „O voi cere de nevastă în ziua în care mă voi întoarce, o să vedeți!”. I-a aruncat pălăria în care zicea ea că-i stă cel mai bine și dus a fost.

Din ziua aia, Maria s-a îngropat în materiale, în muncă. Cosea zi și noapte, pentru că asta îi ținea mintea ocupată, nu cobora din pod decât să meargă la baie, iar după ce primea o scrisoare de la el, plângea vreo trei zile. Odată, pentru că nu mai știam cum să o liniștesc, i-am spus ce-mi șoptise Tudor în ziua plecării. Asta o însuflețise și o făcuse să muncească și mai mult, iar rochiile îi ieșeau tot mai frumoase. Nu mai era mult și Tudor trebuia să se întoarcă acasă.

Într-o dimineață, Maria se trezise foarte neliniștită. O durea pieptul și îi curgeau lacrimi incontrolabil, zicând tot timpul „Ceva nu-i bine...”. Pe când îl auzise pe câinele nostru lătrându-l pe postaș, Maria țâșni la poartă. Am fugit și eu în urma ei, iar când am văzut fața serioasă a poștașului, care parcă încerca să tragă de timp ca să nu-i dea Mariei telegrama, am fugit și mai aprig, să o țin să nu cadă. Vezi tu, telegramele nu erau un semn bun când aveai un soldat în familie. Scrisorile, da, căci erau scrise de mâna lui, însă telegramele te anunțau că ceva se întâmplase...ceva rău.

-Oh nu, fusese tot ce mai puteam să zic.

Mă gândeam la mătușa Maria, la cât de aspru o judecasem de când eram mică, fără să știu că în ea murise dragostea în ziua în care a murit Tudor. Nu se mai îndrăgostise niciodată, n-a mai fost niciodată la fel, însă continuase să fie croitoreasă, pentru că Tudor îi apreciase întotdeauna munca. Bunica mi-a zis că atunci când rămăsese însărcinată cu tata, mătușa le-a făcut cadou casa în care copilăriseră, care-i revenea ei de drept. „Bine, dar tu o să locuiești la mansardă, o să locuiești cu noi”, îi zisese bunica plângând, căci voise să adauge „până o să îți găsești pe cineva”, dar știa că sora ei nu va mai iubi niciodată. Bunica o privea deseori cum crea rochii pentru ea și burtica ei și o mai prindea oprindu-se din muncă, uitându-se la pălăria din cuier, apoi își ștergea o lacrimă.

-Cred că îl vedea pe Tudor, care își așeza mereu pălăria în cuierul ăla în care stă și acum, apoi stătea câteva minute nemișcat, rezemându-se de stâlp, admirându-o în tăcere.

-Offf, cât de frumos și trist, spuneam eu cu ochii în lacrimi, încercând să o mângâi pe bunica. Dar cu rochia asta roșie ce e?

- Pe aia o croise imediat după ce i-am zis că Tudor vrea să se însoare cu ea. Își propuse să o poarte la primul lor picnic de după ce venea Tudor acasă, pentru că așa își propusese el să o ceară. Dar rochia a rămas pe manechin....

 

Până azi, când am luat-o eu pe mine, după ce omul visurilor mele mi-a cerut mâna. Azi, când ne-am invitat familile la un picnic în spatele casei bunicilor mei. Mătușa e tare bătrână, dar a venit și bunica o ține de mână. Tot bunica o ține mai puternic atunci când mătușa realizează în ce rochie sunt îmbrăcată și începe să plângă.

Rochia și-a îndeplinit războiul...

#1

 

Nu e ușor să-ți pierzi prietenul cel mai bun. Nu știu cum se simte când ești adult, dar când urmează să intri la liceu fără cel mai iubit om al tău, e al naibii de greu.

Nu voia să mai facă asta. Nu. Refuza să cunoască oameni noi, refuza să-și aleagă un loc în sala de clasă. Tot ce voia era să stea sub plapumă, să nu mănânce, să plângă. Apoi iar să plângă.

„Au trecut câteva luni”, îi tot spunea mama ei, iar de fiecare dată ea își trage și mai mult plapuma peste ea.

Și ce? Asta presupune că ar trebui să fi uitat toate planurile pe care și le făcuse cu el? Își făcuseră planuri pentru o viață. O viată! O viață pe care un prost beat la volan le-o furase atunci când intrase pe trotuar peste el. El venea pur și simplu către ea. Era liniștit și vesel, cu buzunarele pline de dulciuri pe care urmau să le devoreze împreună. Și în timpul ăla ar fi bombănit despre cât de fain o să fie la liceu, despre cât de tare o să fie apaludată când o să câștige „Miss Boboboc”,  de cât de mândri or să-și facă părinții cu notele de la BAC, cât de sus își vor arunca toca la absolvirea facultății (deși niciunul nu știa la ce facultate o să dea, dar mai aveau timp...). Trebuiau să mai aibă timp. Timp să se îndrăgostească, timp să sufere din iubire, timp să se certe că nu-și mai acordă atenție, timp să se împace.

„Mai vreau timp!” , strigase ea tare într-o zi și apoi izbucni într-o nouă criză de plâns.

Intrase bunica ei în cameră și o mângâiase pe creștet până adormise. Când se trezise a doua zi, pe noptieră, lângă un pahar de lapte și niște biscuiți, stăteau o carte, o agendă și un stilou. Pe carte era lipit un bilețel: „Citește! O să-l găsești în mii de rânduri. O să-l regăsești în zeci de personaje. Iar atunci când ți se face dor de el, scrie-i. O să-ți răspundă cum poate: printr-un strop de ploaie, o adiere de vânt, sau chiar printr-o replică dintr-o carte. El trăiește atâta timp cât îl iubești. – Bunica”.

N-a prea atras-o pe ea cititul, dar asta și pentru că părinții ei erau profesionișitii în domeni mai realiste. Ea intrase la un profil uman doar pentru că îl urma pe el în tot ce făcea.

Carte primită avea coperțile tare frumoase, îi plăcea. Trase aer în piet și începu să citească. După primele cinci pagini, făcuse o pauză de plâns, apoi continuase. Bunica ei mai intra în cameră să îi aducă apă sau câte ceva de ronțăint. Terminase cartea târziu în noapte, iar după ce a închis-o, a pus mâna pe telefon și vru să-i trimită un  mesaj, apoi a trântit telefonul pe jos și a deschis agenda abia primită.

„Băi, noi de ce nu am citit până acum? Adică nu noi, eu!? Că tu mereu aveai o carte pe noptieră. De ce nu mi-ai aruncat niciodată o carte în cap, să-mi spui: ia, face bine la sănătate. ?

În schimb, îi arunca bunica ei cărți pe pat. Îi aruncase una și pe scenă, atunci când câștigase Miss Boboc. Și tot atunci primise o nouă agendă  în care scrisese chiar în toaleta Casei de Cultură, după ce și-a dat rochia și coronița jos în vestiar.

„Eu?  Miss Boboc? Ha ha ha  ha ( a se nota că acesta devine încet un plâns în hohote). Te-am căutat cu privirea în toată sala. Pe tine, care se presupunea că o să mă privești stălucind din culise. Și așa ai făcut, nu? Poate să zică ăia de la tehnic orice, eu știu că reflectorul ăla care s-a stricat fix când trebuiau să anunțe câștigătorii, a fost felul tău de a-mi spune că eu n-am nevoie de lumini fancy ca să fiu o stea.”

Și au mai trecut ani. Și-a citit cărți multe. S-a îndrăgostit. A suferit și n-a avut un umăr pe care să plângă, așa că a plâns pe umerii personajelor din cărți. Apoi a plâns pe umerii lui Caragiale, Călinescu, Ștefan cel Mare, căci venea Bacul. Și  s-a suit în el, a scris,  l-a luat.

            „Băi! Am luat 10 la istorie! La istorieee! Eu, care n-o sufeream deloc, oricât de mult încercai să o faci interesantă. Am făcut-o pentru tine, să știi. Și pentru ai tăi, căci le-am promis în discursul de la festivitatea de absolvire. Cine ar fi crezut că în mine zace un pui de Eminescu?

Ah...nu mă duc la facultate. Nu pot să mai stau trei ani într-o bancă, fără ca tu să-mi mâzgălești cursurile. M-am înscris la un curs de bussiness, pentru că planul nostru legat de cafeneaua aia mișto nu erau doar copilării. Iar pe lângă asta, m-am mai înscris...ține-te bine, la un curs de scriere creativă. Ți-am zis, următorul Eminescu...eu sunt! Îți dai seama că atunci când a auzit, bunica s-a înfoiat toată și a zis că știa ea ceva când mi-a dat agenda aia.

Așa-i. Știa că doar prin scris aș fi putut să-mi exprim toată durerea, frustrarea și tot dorul...”

După vreo doi ani, bunica ei se îmbolnăvise și se dusese alături de el. Îi lăsase  ei moștenire toți banii și-i lăsase scris : „Mi-ai adus atâta lumină când erai mică, apoi te-ai închis atât de tare în tine încât degeaba aprindeam toate becurile, căci nu vedeam nimic altceva decât durerea ta în toată casa.  Apoi mi-am amintit că mama, când eram mică și bolnavă, ca să-mi ia gândul de la dureri îmi inventa povești. Am zis să încerc, poate o să-ți mai ia și ție gândul. Am fost atât de fericită când te-ai ridicat în sfârșit din pat și mi-ai cerut încă o carte.

Sunt atât de mândră de tine. De toate textele publicate în revista școlii, în ziarul orașului. Le păstrez pe toate într-un album. Și-ți dai seama că sunt tare mândră că ți-am dat agenda aia și condeiul.

Acum, gata. Du-te să devii umătorul geniul literar, eu o să citesc tot,  de Acolo. Și ia bănuții ăștia ca să îndeplinești un vis de copii, de care râdeau adulții mai demult. Ce știau ei? Să te gândești mereu la mine și la cât de mult îmi plăcea să beau cafea.”

Iar fata asta făcuse. Deschise cafeneaua „Lumina” și se gândea la câtă lumină adusese bunica în viața ei atunci când îi arunca în pat cărți. Se mai gândise că de-ar fi să urce pe o scară făcută din cărțile de la bunica ei, ar ajunge foarte aproape de cer.

 

Deasupra ușii de la intrare, pe interior, era așezat un reflector care nu mergea. În schimb, de fiecare dată când se afla ea sub el, o rază de lumină puternică intra pe geam și o încălzea, făcând-o să strălucească.