#2

 

Stau în fața lui, în cea mai frumoasă rochie din lume, în locul în care ne-am cunoscut și tot ce-mi trece prin  minte e faptul că rochia asta roșie își îndeplinește în sfârșit destinul.

 

Am găsit-o în podul casei bunicilor pe când aveam undeva la 14 ani. Nu mai urcasem niciodată în mansarda aceea, căci bunica îmi dădea mereu senzația că acolo e ceva ce nu trebuie deranjat. Dar într-o zi am rămas singură acasă și normal că a mea curiozitate nu putea sta liniștită.

Era atât de frumos aranjat totul. Zeci de rochii stând cuminți pe umerașe. O pălărie fără pic de praf stătea așezată într-un cuier. Valize cu materiale care mai de care. Într-un colț, o mașină de cusut, iar lângă ea, pe un manechin, stătea cea mai frumoasă rochie pe care o văzusem vreodată. Nu înțelegeam în ce tărâm magic pășisem și de ce nu am aflat niciodată despre el.

M-am trezit din starea de visare în care intrasem când am auzit-o pe bunica strigându-mă speriată.

-Sunt aici!, am strigat eu din capul scării

-Ce cauți tu acolo? Hai jos!

-Nu! E prea frumos aici. Haide tu sus și spune-i ce-i locul ăsta de fapt.

Bunica era reținută, dar ce nu făcea de dragul meu...

Toate rochiile alea aparțineau surorii mai mari a bunicii, erau făcute de mâinile ei.

-Cum? Mătușa care e mereu posomorâtă a putut crea ceva atât de frumos?

-Of, puiule. Ești rea...Știu că niciodată nu ți-a plăcut de ea, însă asta se întâmplă pentru că nu-i știi povestea. Și durerea. Maria e un om atât de bun, doar că și-a ascuns frumusețea acum mult timp, oftă bunica, apoi începu să povestească:

Mama ne-a învățat să coasem de când eram mici-mici, dar de mine nu se prea prinsese îndeletnicirea asta. Mie îmi plăcea să stau în bucătărie, să pun sare în mâncare, să tai cartofii și tot așa.  Însă Maria nu lăsa acul din mână decât atunci când se topea lumânarea. După ce a mai crescut,  a început să câștige bani din reparatul hainelor vecinilor. Când a văzut tata că Maria are talent, a adunat bani și i-a cumpărat o mașină de cusut.

Știi, pe cât de ursuză o vezi tu acum pe sora mea, pe atât de veselă era pe atunci.

-Ei na, nu te cred!, zisesem eu.

-Ohoo, ba da! Era invitată la multe baluri, căci începuse să facă cele mai frumoase rochii din tot orașul, iar cei mai bogați  veneau la ea. Iar ea nu mergea la niciun dans fără mine. Și acolo dansa, dansa încontinuu, iar seara, după ce ajungeam acasă, chiar dacă îi picau ochii din ochi de oboselă, ea începea să deseneze o nouă rochie. Cele de care era cea mai mândră, le punea într-o valiză mare și-mi zicea „Astea sunt pentru tine, Ană! Ți le-oi da cadou de nuntă când o fi!”. Și uite așa curgeau zilele noastre.

-Păi și...la balurile alea n-ați cunoscut vreun băiat?, zisesem eu visătoare

-Ah, ba da! Maria, da. Eu deja pusesem ochii pe bunicul tău, vecin cu noi și fiul brutarului, deci nu mai aveam ochi pentru altcineva. Dar Maria îl cunoscuse pe Tudor, care era militar. Doamne, cum le sclipeau ochii de fiecare dată când se priveau. Ah, cât îi mai lăuda el munca și cât îi mai săruta mâinile care munceau atâtea ore. Iar ea îi săruta non-stop tâmplele, căci el se gândea mereu la viitor și făcea planuri. Făceau picnicuri la apus, în curtea din spatele casei și uneori mergeam și eu cu Mihai. Și râdeam mult.

La scurt timp după nunta mea și a bunicului tău, Tudor fusese chemat în misiune. Mariei îi căzuse cerul în cap atunci. Vai, cât mai plânsese în ziua în care și-au luat rămas-bun. Iar el înghițea întruna în sec, ca să nu-l vadă ea că plânge. Îi zicea că totul va fi bine, că o să-i scrie mult, iar când o să se întoarcă, își vor îndeplini toate planurile. Mă luase în brațe și îmi spusese la ureche: „O voi cere de nevastă în ziua în care mă voi întoarce, o să vedeți!”. I-a aruncat pălăria în care zicea ea că-i stă cel mai bine și dus a fost.

Din ziua aia, Maria s-a îngropat în materiale, în muncă. Cosea zi și noapte, pentru că asta îi ținea mintea ocupată, nu cobora din pod decât să meargă la baie, iar după ce primea o scrisoare de la el, plângea vreo trei zile. Odată, pentru că nu mai știam cum să o liniștesc, i-am spus ce-mi șoptise Tudor în ziua plecării. Asta o însuflețise și o făcuse să muncească și mai mult, iar rochiile îi ieșeau tot mai frumoase. Nu mai era mult și Tudor trebuia să se întoarcă acasă.

Într-o dimineață, Maria se trezise foarte neliniștită. O durea pieptul și îi curgeau lacrimi incontrolabil, zicând tot timpul „Ceva nu-i bine...”. Pe când îl auzise pe câinele nostru lătrându-l pe postaș, Maria țâșni la poartă. Am fugit și eu în urma ei, iar când am văzut fața serioasă a poștașului, care parcă încerca să tragă de timp ca să nu-i dea Mariei telegrama, am fugit și mai aprig, să o țin să nu cadă. Vezi tu, telegramele nu erau un semn bun când aveai un soldat în familie. Scrisorile, da, căci erau scrise de mâna lui, însă telegramele te anunțau că ceva se întâmplase...ceva rău.

-Oh nu, fusese tot ce mai puteam să zic.

Mă gândeam la mătușa Maria, la cât de aspru o judecasem de când eram mică, fără să știu că în ea murise dragostea în ziua în care a murit Tudor. Nu se mai îndrăgostise niciodată, n-a mai fost niciodată la fel, însă continuase să fie croitoreasă, pentru că Tudor îi apreciase întotdeauna munca. Bunica mi-a zis că atunci când rămăsese însărcinată cu tata, mătușa le-a făcut cadou casa în care copilăriseră, care-i revenea ei de drept. „Bine, dar tu o să locuiești la mansardă, o să locuiești cu noi”, îi zisese bunica plângând, căci voise să adauge „până o să îți găsești pe cineva”, dar știa că sora ei nu va mai iubi niciodată. Bunica o privea deseori cum crea rochii pentru ea și burtica ei și o mai prindea oprindu-se din muncă, uitându-se la pălăria din cuier, apoi își ștergea o lacrimă.

-Cred că îl vedea pe Tudor, care își așeza mereu pălăria în cuierul ăla în care stă și acum, apoi stătea câteva minute nemișcat, rezemându-se de stâlp, admirându-o în tăcere.

-Offf, cât de frumos și trist, spuneam eu cu ochii în lacrimi, încercând să o mângâi pe bunica. Dar cu rochia asta roșie ce e?

- Pe aia o croise imediat după ce i-am zis că Tudor vrea să se însoare cu ea. Își propuse să o poarte la primul lor picnic de după ce venea Tudor acasă, pentru că așa își propusese el să o ceară. Dar rochia a rămas pe manechin....

 

Până azi, când am luat-o eu pe mine, după ce omul visurilor mele mi-a cerut mâna. Azi, când ne-am invitat familile la un picnic în spatele casei bunicilor mei. Mătușa e tare bătrână, dar a venit și bunica o ține de mână. Tot bunica o ține mai puternic atunci când mătușa realizează în ce rochie sunt îmbrăcată și începe să plângă.

Rochia și-a îndeplinit războiul...