Prea și Sufletul

 

foto: weheartit.com

Întuneric. Eu. O barieră și un semafor pe care le văd în ceață. Pământul de sub picioare tremură...dacă mi s-ar opri inima câteva secunde aș putea auzi în depărtare un tren. După bariera aia e o umbră...un suflet care a fugit dintr-o căsuță ce mirosea a scorțișoară.

Nu mai am forță să fac pasul pentru a-l trage lângă mine, căci mi-am folosit ultimul gram de putere pentru a cere în gura mare un ajutor care nu avea să vină.

-  Pe mine cui mă lași? îi cânt celui de pe șine, căci asta e limba lui: muzica

- Te-am transformat în plastilină...să poți fi așa cum ar vrea ei...

-  Dar am stabilit că nu asta vrem și că o să fim fericiți mereu sub pătura care ne amintește de căldura copilăriei; că o să fim cei mai liniștiți atunci când o să colorăm chestii de Crăciun la începutul toamnei. Parcă eram mândri că suntem cuminți și că suntem capabili să zâmbim stângaci când lumea se uită urât la noi pentru că am fi neobișnuiți pentru ei. Cum ai ajuns tu după bariera asta? Haide! Ia-mi mâna și vino acasă, suflet!

- Uite că, fără să ne dăm seama, fiecare „prea”, venit din partea oamenilor pe care-i admirăm, a fost câte un pas spre calea asta ferată și m-a făcut atât de nesigur încât am stins toată lumina din casa cu scorțișoară. Eu unul nu mai pot! Poate că fără mine îți va fi mai ușor în lumea asta. Eu m-am hotărât: vreau să ajung mai repede în lumea aia în care nu există „Fii și tu mai altfel...!”.

-  Dar am nevoie de tine! Mi-e teamă că o să uit totul! O să uit unde stă ascuns sacul din care scot cuvinte în loc de ață și apoi țes povești. Fără tine o să uit cum să-i alin pe ai mei când oftează pentru ziua de mâine. Fără tine o să uit cum să-i potolesc fratelui meu dorul de casă din când în când . Cum o să reușesc fără tine să-l fac să mă iubească pe cel pe care-l numesc „nepoțel”, mai ales că nu avem același sânge? Și cum...cum o să-i mai mângâi pe oamenii tulburați dacă tu nu mă ții de mână?

-  Care oameni???  îmi strigă el și nu sunt sigură dacă pământul se mișcase din cauza furiei lui sau din cauza trenului care se tot apropia.

-  Ești puternic când ești nervos, dar adu-ți aminte, te rog, cât de puternic te simți de fiecare dată când un om care ți-e drag se odihnește pe umărul meu. Amintește-ți că doar datorită ție au existat oameni care și-au dorit să mă ferească de orice fel de rău. Îmi spui că vrei să pleci pentru că nu a răspuns nimeni la strigătul meu de ajutor? O, hai, trezește-te! De câte ori n-am plecat noi și nu ne-am uitat în spate?  Oare am stat vreodată să ne gândim câte suflete s-au ascuns după o barieră din cauza deciziilor noastre? Ți-e frică și ne doare pe amândoi, dar e mai blândă durerea când suntem împreună. Prinde-mă de mână!

-  Până când o să mă mai cureți de mizeria pe care o aruncă ceilalți în noi doar pentru că nu ne pot înțelege? Până când o să mai ai răbdare cu cei care nu au răbdare să te asculte cum taci? Până când o să te mai trezești dimineața de parcă nu am fi plâns cu o seară înainte? Până când o să mai stai să-i asculți pe alții zicându-ți despre cum ar trebui să fii, omul meu?

-  Atâta timp cât tu mă iei din mână și-mi șoptești din când în când cine sunt de fapt, nu mai contează acel până când. Poate că va apărea într-o zi haiducul ăla care ne va fi scut amândurora, care nu va mai lăsa niciun „prea” să ne murdărească, care va putea vorbi și fără să fie deranjat de tăcerea noastră, care ne va gâdili înainte de culcare ca să nu adormim necăjiți și care va spune repede că ne iubește așa cum suntem înainte ca cineva să apuce să zică „da’ de ce”-ul care ne  înspăimântă.

  

Bariera începe să-mi fie mai clară. Găsesc puterea să fac câțiva pași. Reușesc să văd că umbra aia mică scoate din buzunar o lanternă chiar înainte să fiu orbită de farul trenului...

Liniște. Bătăi de inimă prea multe pe minut. Văd lanterna căzută...

O palmă mică încearcă să mă strângă de mână. Se aude o șoaptă, un cântec... „Mai stau acasă, măcar până când moare ultima speranță”.

Suntem iar doi: fata cu îmbrățișări și sufletul pe care-l târâie după ea.