Blestem și lacrimi

Foto: weheartit.com

  

Mi-ai zis într-o seară că ar fi mai bine dacă aș pleca și nu m-aș mai uita în urmă. Încercai să-mi vorbești despre cum nu ești destul de bună pentru mine și despre cum aș avea nevoie de cineva cu o minte mai senina și cu picioarele pe pământ. Te chinuiai să nu plângi, iar eu începeam să-ți râd în față batjocoritor pentru că nu-mi venea să cred ce auzeam.

   Mi-ai mai spus atunci că cineva te-a blestemat și de asta trăiești cu frica legată de inimă, iar de fiecare dată când aceasta devine prea puternică, începi să fugi cât de tare poți. Fugi, fără să știi că de-ai găsi puterea să mai faci câțiva pași ai da peste curaj și ai deveni liberă. Blestem?! Zici că cineva te-a urât atât de tare? Mă chinuiam în momentul ăla să astup gura demonilor din mine ca să nu înceapă să te blesteme și să-ți dorească să simți durerea pe care mi-au provocat-o cuvintele tale. Te-am rugat să nu arunci în mine cu prostii pe care știi că n-aș fi suportat să le aud, de genul „nu a fost să fie”, pentru că de data asta era mult mai valabilă varianta „n-am vrut să fie”. De ce n-ai vrut să fie?

   În plus, când ai avut timp să afli ce e bine pentru mine și ce vreau de fapt? Pe cine aș găsi eu mai bună decât fata care mă face să-mi doresc să devin un fiu mai bun, un prieten mai bun, un om mai bun?  Minte senină ca a mea, zici? Vorbești de aceeași minte care lua hotărâri la furie înainte să te cunoască și care abia după ce ți-a auzit vocea a aflat secretul pentru luarea deciziilor corecte? Secretul e faptul că te sun imediat după ce m-a înfuriat cineva și abia după ce te aud răspunzându-mi „Aloooo?” cu un zâmbet larg pe buze, îmi dau seama ce am de făcut. Capul pe umeri zici? Și ce m-aș face cu o persoană care n-ar ști că o porție de clătite îmi alină dorul de ai mei, care sunt la mulți kilometri distanță? Ce m-aș face cu cineva care nu fredonează un cântec popular în timp ce face curățenie și nu m-ar duce astfel cu gândul în tărâmul în care mă întâlnesc cu Făt-Frumos și Ileana lui? Oare de ce nu ți-am zis în dimineața în care te-am văzut așezată pe marginea patului cu un urs de pluș în brațe, că aia e imaginea pe care vreau s-o am în fața ochilor la fiecare primă gură de cafea din zilele care mi-au mai rămas din viața asta?

   Nu te-am lăsat să plângi și nici nu aveai de gând s-o faci. Știai și tu că lacrimile alea nu ți le-aș fi șters, pentru că îți provocai singură durerea, în timp ce eu aș fi vrut să-ți ofer ce e mai bun din lume și să am grijă să nu mai plângi vreodată. Plângeai pentru că știai că voi face zeci de ture cu mașina și ți-era frică să nu mi se încețoșeze vederea din cauza lacrimilor pe care nu le-aș fi lăsat să cadă? Ai plâns pentru că știai că o voi suna pe mama să-i povestesc ce mi-ai făcut și ți-era frică de ura ei? Te-ai întrebat oare cine-mi va șterge mie lacrimile?

   Am condus toată noaptea, căci doar un ceai făcut de mama m-ar fi putut liniști. Mama era de partea ta, ba chiar m-a certat pentru că m-am luat după tine. Mi-a spus că trebuia să te las să plângi și să zic cuvintele alea banale: „O să fie bine”, dar să le fi rostit din tot sufletul. Ar fi trebuit să-ți sărut fruntea, iar lacrima care s-ar fi prelins pe ea avea să dezlege blestemul. De ce nu mi-am dat seama că eu sunt curajul tău și că trebuia să te trag lângă mine atunci când nu mai puteai face doi pași? „Zău că nu știu care e mai copil dintre voi doi...” mi-a spus mama în timp ce-mi punea pe spate pătura care mă acoperea în fiecare seară atunci când eram mic.

   Mama avea dreptate, iar tot drumul înapoi spre oraș m-am certat cu mine. În timp ce conduceam, mi-am amintit de ziua în care ai ridicat de pe gheață un copil care căzuse. Îmi amintisem că, atunci când l-am auzit râzând la gluma ta seacă, mă jurasem că n-am să te pierd vreodată. Și atunci...ce mi se întâmplase cu o seară înainte? De ce am renunțat atât de ușor și am crezut totuși ce mi-ai spus?

   Ajuns în oraș, n-a trebuit să te caut mult, căci știam exact unde vei fi la ora aia. Știam că vei merge să-l rogi pe Dumnezeul care ți-e atât de drag să-ți dea un semn că nu ai greșit și că-mi va fi bine. Când ți-ai întors capul să vezi cine intrase în biserica mică și goală aveai ochii roșii de la atâta plâns, iar eu, observându-i, am îngenunchiat și i-am cerut Cerului iertare că n-am fost lângă tine să-ți opresc lacrimile. Apoi m-ai îmbrățișat, mulțumindu-i celui de Sus că ți-a ascultat rugămintea.