Fugi

Foto:weheartit.com

  

Te-am scos ieri la o cafea și tot drumul până la local ai fost zăpăcită: ba te împiedicai, ba îți scăpai ceva pe jos. Când aproape îți răsturnaseși ceașca, te-am întrebat „Da' ce ai? Te-ai îndrăgostit?”, apoi am început să râd, pentru că urai când cineva îți spunea chestia asta. Mi-ai răspuns repede „Nu! Doar că nu prea am dormit”, apoi te-ai înroșit, așa cum faci mereu când cineva îți atinge un punct sensibil.

Priveai mult pe geam, iar scuza ta era faptul că ningea foarte frumos, însă după ce m-ai lăsat de câteva ori să vorbesc singur, mi-am dat seama că tu te uitai pe fereastră cu speranța că o să vezi o față cunoscută. Nu te-am luat la întrebări, ci te-am lăsat să visezi cu ochii deschiși la tărâmul în care nu există frică. 

Te-am lăsat în fața casei mai târziu și văzând cât de aiurită erai, te rugasem să încerci să nu-ți rupi ceva sau să dai foc casei, din greșeală. Seara te-am văzut din nou, căci aveai fereastra larg deschisă și stăteai sprijinită de pervazul ei. Îmi părea că vorbeai cu fulgii care cădeau încetișor. Mi-am înrămat  imaginea aceea în suflet și atunci realizasem de ce, într-adevăr, nu dormeai prea bine noaptea.

De cine ți-e frică iar, copilă?  De a cui ură încerci să te ferești? A cui răbdare o mai pui la încercare? Nu dormi pentru că încerci să găsești o modalitate prin care sufletul tău să sufere mai mult decât al celuilalt? De ce fugi? Crezi că nu mi-am dat seama că ți s-a lipit dragul de cineva și că de fiecare dată când țineai ochii închiși mai multe secunde căutai înăuntrul tău ingredientele pentru poțiunea care să te facă să uiți de sentimentul ăsta?

Oare la ce visezi cu ochii deschiși, gândindu-te la el? Îl vezi cum te privește cu mândrie pentru că ai reușit să deschizi sticla de vin, în timp ce el e ocupat cu grătarul pentru oaspeții voștri? Oare îl vezi întinzându-ți o cană cu ceai atunci când ții geamul deschis în serile de iarnă și aducându-ți bluza ta preferată ca să nu-ți fie frig? Așa-i că-ți închipui că reușești să-l scoți din casă atunci când vezi că ninge și că simți cum îți ia mâna înghețată și o bagă în buzunarul lui? Îți aduce gheață când vede că ți s-a umflat genunchiul pentru că ai căzut pe ghețușul de-afară când te grăbeai să ajungi la întâlnirea cu el? În care sertar își ține batista aia pe care ți-o întinde după ce ai vorbit cu un prieten pe care-l credeai pierdut? Merge cu tine la biserică atunci când te gândești că vrei să-L cerți pe Dumnezeu și își dă seama după felul în care plângi dacă trebuie să te oprească și să-I ceară el iertare că nu știi ce spui, nu-i așa?

De ce încerci să alungi imaginile astea și nu le lași să se prindă cu pioneze de pereții sufletului tău? Oare ți-e teamă că el poate să-ți fie toate astea, iar tu nu i-ai putea fi nimic bun? Te gândești la ce ai și la cum nimic nu e destul, așa-i?

Cred că trebuie să fiu mai atent la bătăile inimii tale data viitoare când suntem pe stradă, iar atunci când le prind că fac liniște, trebuie să-ți pun piedică, pentru că ai întâlnit chipul pe care-l tot căutai și e timpul să faci o pauză de la alergat.

Privirea aia

 

Foto: instagram @ebruerkut

  

Ți-am mai spus vreodată că cel mai mult îmi plac ochii tăi? Îmi place că au un dulăpior pe care l-au umplut cu tot felul de haine și o îmbracă pe fiecare la momentul potrivit. Au puterea să facă alți ochi să suspine de dorință, iar pe oameni să fie invidioși și să se gândească la clipa în care vor primi și ei „privirea aia...”.

Îmi amintesc de prima oară când ne-am întâlnit- atunci când învățam să merg pe role și erai în fața mea chiar în momentul în care picioarele se hotărâseră să nu mă mai asculte. Ai reușit să-mi oprești căzătura, ținându-mă strâns de mână și privindu-mă țintă în ochi. Ți-am mulțumit în timp ce mă chinuiam să mă țin pe picioare, iar tu mă priveai de parcă lumea ta era în alb-negru și eu tocmai aruncasem o găleată cu vopsea colorată pe ea.

Am vrut să-ți fac în ziua aia cinste cu o înghețată pentru că ai mai rămas cu mine să mă înveți cum să-mi mențin echilibrul, dar n-ai mai avut timp, așa că am ținut legătura prin mesaje și după câteva zile te așteptam la standul cu cea mai bună înghețată din oraș. Văzându-te în zare, ți-am luat și ție aroma mea preferată, apoi am pornit spre tine, iar tu mă priveai de parcă se apropia de tine motivul pentru care te aflai pe pământul ăsta instabil, de parcă urma să stea în fața ta ceea ce căutai de multă vreme și nu știai cum arată.

Când m-am trezit pe fotoliul tău după o noapte de toamnă în care ciocolata caldă a fost obligată să ne asculte poveștile nemuritoare, te-am surprins uitându-te la mine de parcă atunci realizaseși că acel fotoliu a fost făcut special pentru mine. După prima gură de cafea am început să vorbesc întruna și mă așteptam să devii morocănos, ori să-ți cauți de lucru prin altă cameră, dar tu stăteai în fața mea,privindu-mă de parcă puteai găsi ascunsă în cuvintele mele formula magică prin care timpul va sta în loc.

Te amuzai de fiecare dată când începeam să plâng la filme, dar atunci când observai că filmul s-a terminat și eu tot vărs lacrimi pentru că mi-am adus aminte de ceva ce nu trebuia, îmi dădeai privirea aia prin care îmi dădeai de înțeles că ești pregătit să faci pe bufonul doar ca să uit și să-mi pun pe buze zâmbetul pe care-l adori.

Ai un mod aparte de a te uita la mine atunci când suntem la o petrecere și fiecare vorbim cu altcineva. Mă cauți prin cameră și te mai ridici uneori pe vârfuri, iar atunci când în sfârșit te observ, îmi trimiți privirea care îmi spune că ai sări peste toți oamenii de-acolo doar ca să mă ții în brațe. 

Se întâmplă de multe ori ca cineva să spună ceva ce nu-mi cade bine, ori să se comporte într-un fel care mă dezamăgește. În clipele alea începi să îți încleștezi degetele, iar în ochii tăi văd cum încerci să-ți convingi demonii să aștepte ca eu să hotărăsc dacă e nevoie de ei.

În serile de iarnă mi se făcea dor să stau și să privesc cerul, așa că ne așezam pe leagănul din curtea mea din spate și stăteam lipiți unul de altul ca să nu ne fie frig. Mă întristam când cerul era înnorat și nu era nici o licărire pe el. Într-o seară, voiam să-ți spun după câteva minute să mergem în casă, dar chiar atunci te-am prins căutând pe cer o urmă de lumină, oricât ar fi de mică. Realizasem în noaptea aceea că stelele și Luna s-au ascuns în ochii tăi și nu mai era nevoie să mă uit în sus.

Privirea mea preferată e cea pe care mi-o oferi în nopțile în care cineva m-a rănit. În serile alea mă urci în mașină și conduci. Mă iei în dreapta, pentru că altfel ți-ai lăsa demonii să conducă și nu i-ai putea opri din a răni în numele meu. Dai ture și mă lași să plâng în tăcere, iar atunci când oftez adânc - semn că ultima lacrimă e pe cale să alunece-  oprești și te uiți la mine în modul ăla care-mi amintește că nu am nevoie de nimeni altcineva, pentru că tu ești tot.

Blestem și lacrimi

Foto: weheartit.com

  

Mi-ai zis într-o seară că ar fi mai bine dacă aș pleca și nu m-aș mai uita în urmă. Încercai să-mi vorbești despre cum nu ești destul de bună pentru mine și despre cum aș avea nevoie de cineva cu o minte mai senina și cu picioarele pe pământ. Te chinuiai să nu plângi, iar eu începeam să-ți râd în față batjocoritor pentru că nu-mi venea să cred ce auzeam.

   Mi-ai mai spus atunci că cineva te-a blestemat și de asta trăiești cu frica legată de inimă, iar de fiecare dată când aceasta devine prea puternică, începi să fugi cât de tare poți. Fugi, fără să știi că de-ai găsi puterea să mai faci câțiva pași ai da peste curaj și ai deveni liberă. Blestem?! Zici că cineva te-a urât atât de tare? Mă chinuiam în momentul ăla să astup gura demonilor din mine ca să nu înceapă să te blesteme și să-ți dorească să simți durerea pe care mi-au provocat-o cuvintele tale. Te-am rugat să nu arunci în mine cu prostii pe care știi că n-aș fi suportat să le aud, de genul „nu a fost să fie”, pentru că de data asta era mult mai valabilă varianta „n-am vrut să fie”. De ce n-ai vrut să fie?

   În plus, când ai avut timp să afli ce e bine pentru mine și ce vreau de fapt? Pe cine aș găsi eu mai bună decât fata care mă face să-mi doresc să devin un fiu mai bun, un prieten mai bun, un om mai bun?  Minte senină ca a mea, zici? Vorbești de aceeași minte care lua hotărâri la furie înainte să te cunoască și care abia după ce ți-a auzit vocea a aflat secretul pentru luarea deciziilor corecte? Secretul e faptul că te sun imediat după ce m-a înfuriat cineva și abia după ce te aud răspunzându-mi „Aloooo?” cu un zâmbet larg pe buze, îmi dau seama ce am de făcut. Capul pe umeri zici? Și ce m-aș face cu o persoană care n-ar ști că o porție de clătite îmi alină dorul de ai mei, care sunt la mulți kilometri distanță? Ce m-aș face cu cineva care nu fredonează un cântec popular în timp ce face curățenie și nu m-ar duce astfel cu gândul în tărâmul în care mă întâlnesc cu Făt-Frumos și Ileana lui? Oare de ce nu ți-am zis în dimineața în care te-am văzut așezată pe marginea patului cu un urs de pluș în brațe, că aia e imaginea pe care vreau s-o am în fața ochilor la fiecare primă gură de cafea din zilele care mi-au mai rămas din viața asta?

   Nu te-am lăsat să plângi și nici nu aveai de gând s-o faci. Știai și tu că lacrimile alea nu ți le-aș fi șters, pentru că îți provocai singură durerea, în timp ce eu aș fi vrut să-ți ofer ce e mai bun din lume și să am grijă să nu mai plângi vreodată. Plângeai pentru că știai că voi face zeci de ture cu mașina și ți-era frică să nu mi se încețoșeze vederea din cauza lacrimilor pe care nu le-aș fi lăsat să cadă? Ai plâns pentru că știai că o voi suna pe mama să-i povestesc ce mi-ai făcut și ți-era frică de ura ei? Te-ai întrebat oare cine-mi va șterge mie lacrimile?

   Am condus toată noaptea, căci doar un ceai făcut de mama m-ar fi putut liniști. Mama era de partea ta, ba chiar m-a certat pentru că m-am luat după tine. Mi-a spus că trebuia să te las să plângi și să zic cuvintele alea banale: „O să fie bine”, dar să le fi rostit din tot sufletul. Ar fi trebuit să-ți sărut fruntea, iar lacrima care s-ar fi prelins pe ea avea să dezlege blestemul. De ce nu mi-am dat seama că eu sunt curajul tău și că trebuia să te trag lângă mine atunci când nu mai puteai face doi pași? „Zău că nu știu care e mai copil dintre voi doi...” mi-a spus mama în timp ce-mi punea pe spate pătura care mă acoperea în fiecare seară atunci când eram mic.

   Mama avea dreptate, iar tot drumul înapoi spre oraș m-am certat cu mine. În timp ce conduceam, mi-am amintit de ziua în care ai ridicat de pe gheață un copil care căzuse. Îmi amintisem că, atunci când l-am auzit râzând la gluma ta seacă, mă jurasem că n-am să te pierd vreodată. Și atunci...ce mi se întâmplase cu o seară înainte? De ce am renunțat atât de ușor și am crezut totuși ce mi-ai spus?

   Ajuns în oraș, n-a trebuit să te caut mult, căci știam exact unde vei fi la ora aia. Știam că vei merge să-l rogi pe Dumnezeul care ți-e atât de drag să-ți dea un semn că nu ai greșit și că-mi va fi bine. Când ți-ai întors capul să vezi cine intrase în biserica mică și goală aveai ochii roșii de la atâta plâns, iar eu, observându-i, am îngenunchiat și i-am cerut Cerului iertare că n-am fost lângă tine să-ți opresc lacrimile. Apoi m-ai îmbrățișat, mulțumindu-i celui de Sus că ți-a ascultat rugămintea.