3 ani.

foto:weheartit.com

 

Am 3 ani. Am auzit-o și pe aia cu „Dar credeam că ai 19...”, dar nu. Sunt 3 ani de când sunt o Ană. O Ană care la început stătea pe o sârmă atunci când zorile se vărsau și-l aștepta pe Făt-Frumos să-i aducă mere și să-i povestescă ce mai face Ileana lui. Și pe sârmă mai era un prieten de-al Frumosului care a bătut primul cui din căsuța din care vă scriu acum.

Sunt Ana și am pornit pe-un drum de munte doar cu un stilou și niște foi...și un haiduc rătăcit o lua pe urmele mele. Nu știam de ce și nici nu l-am întrebat, ci doar îi cântam...căci doar așa părea că nu mai e atât de încurcat și știe încotro să o ia.  La mijlocul unei păduri dese de brad am întâlnim doi copilași, unul mai zăpăcit decât celălalt, care ne-au îmbrățișat de parcă ne așteptau, de parcă ne-ar fi căutat. Ș-așa ne-am regăsit sufletele (atât de încurcate erau încât al meu îl îmbrățișă pe haiduc și al lui, pe mine). În seara aia, am dormit pe frunze, căci, deși  era toamnă sufletele ne țineau de cald. A doua zi de dimineața ne-am pus pe construit.

Și i-ote ce-a ieșit. Acum, după trei ani, stau pe veranda din spate, acolo unde v-ați obișnuit să vă primesc. Poftiți...luați o ceașcă de cafea, o cană cu ceai, un pahar de apă de  izvor. Haidați și povestiți-mi ce vreți. Lopețile sunt lângă leagăn și au chef de ascuns niște dureri. Ori de vreți să-mi ziceți vești bune, povești cu final fericit...le vom lipi pe perete. Cereți orice, că voi mi-ați dat multe.

Au venit oameni care au stat mult, care mi-au lăsat doar un zâmbet, care nu au dat ochii cu mine, dar mi-au lăsat plante pentru ceai...sunt oameni pe care i-am chemat, dar n-au apărut nici după 3 ani. Dragi îmi sunteți toți. De la cel mai mic, până la cel mai mare; de la cel mai vesel, până la cel mai îmbufnat. Fiecare cuvânt care există în scris aici și-n toate textele, e scris de voi.

În 3 ani, sufletul meu a avut multe aventuri. M-a regăsit, l-am părăsit, am plâns și m-am întors la el, l-am lăsat liber și s-a dus la dorul care i-a ținut de urât, s-a întors împăcat cu dorul, a dat drumul fulgilor împreună cu bunicul, a plecat...iar acum îl simt cum se îndreaptă iar spre căsuță, făcând un pas înainte și doi înapoi, dar se întoarce.

Sunt atâția oameni cărora trebuie să le mulțumesc. Și-am să merg să adun conuri de brad și am să le pictez și am să vi le ofer.

Mulțumesc bunicule, pentru copilăria frumoasă din care s-a și născut ideea de Pădure. Mulțumesc că îmi veghezi fiecare pas, știu că dacă nu erai tu aveam picioarele pline de vânătăi și sufletul plin de cicatrici. Mulțumesc pentru că de fiecare dată când am nevoie de liniște, trebuie doar să mă gândesc la tine. Și că, mereu când merg la tine și stau pe bancă, îmi pansezi rănile.

Mulțumesc oamenilor care au răbdarea să-mi citească poveștile de după miezul nopții.

Mulțumesc celor care intră și aruncă un ochi peste cele scrise, celor care își rup câteva secunde să-mi zică ce le-a plăcut și ce nu.

Mulțumesc, vouă, cei mai dragi dintre pământeni, care sunteți alături de mine, care mă cunoașteți sau nu, care ați fost ori sunteți în viața mea. Sunteți toți aici și vă plimbați printre rânduri, chit că nu vă recunoașteți. Unii sunteți cerbi, alții sunteți haiduci, alții flori, una e Lună, alții sunteți stele. Sunteți toți, chiar și cei care nu v-ați fi așteptat și nu știți că acum vorbesc despre voi.

Mulțumesc, Uț! Nu ți-am zis asta sau cel puțin nu așa...tu ești Făt-Frumosul care mi-a adus merele la început și mi-a arătat drumul pe care să o iau. Să-mi mai arăți, să nu pleci!

Mulțumesc, Lună ,că ești atât de mândră mereu și că ți-ai crescut stelele atât de cuminți.

Mulțumesc, haiducule, oricine ai fi tu....ești o combinație dintre cei pe care i-am iubit și n-au știut, cei care au știut, cei care știu, cei care au fost buni cu mine.

Nu știu ce să zic...în 3 ani se adună multe și se tot împing una într-alta și nu mai iese nimic la iveală. Degetele nu mai vor să scrie, vor doar să se închine și să-i mulțumească Domnului că le-a dat așa putere și se roagă ca într-o zi, să fie încălzite de zâmbete de oameni care dorm mai bine pentru că au citit ceva făurit de ele.

Vă aștept în Pădure, să vă pot servi cu bunătăți, să vă petrec pe voi, nu pe mine. Căci eu sunt mică, am 3 ani, n-am motive să fiu sărbătorită. Veniți și primiți un con pictat cu vopsea făcută din iubire.

Poftiți să trimitem un balon, din miile primite de la haiduci azi, spre cer, să fie întunericul colorat. Veniți și zâmbiți; veniți să vedeți cum plâng de fericire. Haidați și dați-mi inspirație. Haidați și citiți ce e scris de voi!

P.S: Îmi pun pălăria de cowgirl și merg cu cerbii prin Pădure, căci avem haiduci noi care s-au rătăcit. Dacă și voi vă încurcați până ajungeți la mine, fluierați o doină, ori ceva cântec vechi și vin să vă întâmpin!