După ce am plecat

Foto: weheartit.com

„ Mică,

am plecat, iar după douăzeci de pași am vrut să mă întorc. Poate dacă ai fi încercat să mă ții în loc n-aș fi avut gândul ăsta. Dar m-ai lăsat să plec liniștit, fără să fie nevoie să-ți dau explicații pe care nu le-aș fi crezut nici eu. Ultimul lucru pe care l-am văzut înainte să ies pe ușă nu ți-au fost ochii, ci a fost jucăria de pluș așezată pe pervazul geamului, care părea că are o privire dojenitoare.

Dar știi că eu nu mă iau după primul impuls și de asta am continuat să merg. Mi-am întors capul abia la ieșirea din Pădure, dar copacii ți-au ascuns căsuța de parcă n-ar fi existat vreodată. Parcă îmi ziceau că nu mai merit să cunosc drumul spre tine.

Să știi că e urât aici, în lumea lor (așa cum o numești). La început, m-a învăluit o căldură aparte, care mă făcea să cred că e loc și pentru mine, că o să-mi placă. Dar când am ajuns în mijlocul lumii ăsteia, aș fi vrut să fug, dar nu reușeam pentru că toți m-au prins într-o horă a grijilor. Aici se calcă oameni în picioare și mulți au privirea fixată pe ceva din fața lor, pe care ceilalți nu-l pot vedea, un ceva pe care nu cred că-l vor atinge vreodată. Ei nu-și dau seama că au, de fapt, nevoie de o privire care să le dea de înțeles că totul va fi bine sau că ceea ce le-ar putea da putere e respirația calmă a unui om căruia îi pasă. Toți fug prin viață și parcă mă molipsesc și încep să merg mai repede decât ar trebui. Au înflorit copacii, dar nimeni nu se oprește să le cânte ca să aibă dreptul să rupă o bucată de crenguță pe care să și-o pună în păr. Aici oamenii smulg florile fără să le promită că vor ajunge în cea mai frumoasă vază, pictată special pentru ele.

M-am uitat la poarta lumii tale de câteva ori și nimeni nu o observa. Treceau pe lângă ea de parcă ar fi un portal ascuns, dar ea e atât de vizibilă, căci noi am pictat-o. Tu pe partea ta și eu pe partea de aici. Mi-ai spus atunci că nu vrei să pășești în lumea asta nici cât să pictezi, să nu se împiedice cineva de tine, că eu sunt mai atent. Acum îmi dau seama că tu ai știut tot timpul că voi pleca și dacă pictam eu poarta aș fi recunoscut-o mai ușor în caz că aveam de gând să mă întorc.

Totuși, obiectele de aici sunt splendide și mi te închipuiam dând năvala printre rafturi și strigându-mi din partea opusă a culoarului „Ioooooi, hai să vezi ce faină e asta! Mai e loc în coș? Vaaai, dar o vreau și pe asta!”.  Inventasem un joc „Ce ar punea ea în coș?” și așa am umplut un sac de chestiuțe. Nu știu când mă întorc, dar sunt tare curios câte vei păstra pentru tine/ noi și câte din ele vor fifăcute cadou.

Ai citit bine. Și știu că ai să citești paragraful de mai sus în fiecare dimineață, în timp ce-ți bei cafeaua și în fiecare seară, în timp ce mângâi cerbii. Voi veni! Ai făcut bine când m-ai pus pe mine să desenez poarta pe exterior.  Sunt lângă ea și scriu. Am să-mi fac culcuș aici și voi observa lumea, apoi îți voi scrie ce am văzut. Îți voi scrie despre omul care a oftat, inventând o poveste despre acel oftat; despre omul care a zâmbit, inventând o poveste despre cine l-a  făcut să zâmbească. Voi păși dincolo de poartă doar după ce un bătrânel se va opri și mă va întreba care mi-e baiul, dar nu i-l voi spune până nu-mi va povesti viața lui și nu mă învăța un cântec pe care să ți-l scriu. După ce voi intra în Pădure, nu o să merg direct spre tine, ci îți voi căuta prietenii haiduci și pe Făt-Frumos cu Ileana lui și îi voi certa că nu au mai trecut pe la tine. Îi voi pune să-mi scrie fiecare câte un cântec și să-mi promită că te vor vizita cât mai curând.

N-am să vin la tine cu un buchet de flori, căci ai zeci de copaci înfloriți în jurul tău, ci mă voi întoarce cu un caiet plin de cântece, căci asta e hrana sufletului tău, pe care, apropo, l-am găsit cocoțat pe gard, uitându-se lung la mine. Vin, copilă, vin!

Auzi, mai știi jucăria aia de pe pervaz? Ăla mi-e dorul deghizat. Poți să-l strângi în brațe din când în când? Da, știu, al tău e deghizat în lup, căci m-a urmărit până am ieșit din tărâm și îi aud neliniștea în spatele porții de fiecare dată când îmi simte mirosul, așteptând să-i dau o scrisoare pe care să ți-o lase în geam.

Cântă, copilă, cântă, căci în orice moment te voi acompania cu fluierul.”

3 ani.

foto:weheartit.com

 

Am 3 ani. Am auzit-o și pe aia cu „Dar credeam că ai 19...”, dar nu. Sunt 3 ani de când sunt o Ană. O Ană care la început stătea pe o sârmă atunci când zorile se vărsau și-l aștepta pe Făt-Frumos să-i aducă mere și să-i povestescă ce mai face Ileana lui. Și pe sârmă mai era un prieten de-al Frumosului care a bătut primul cui din căsuța din care vă scriu acum.

Sunt Ana și am pornit pe-un drum de munte doar cu un stilou și niște foi...și un haiduc rătăcit o lua pe urmele mele. Nu știam de ce și nici nu l-am întrebat, ci doar îi cântam...căci doar așa părea că nu mai e atât de încurcat și știe încotro să o ia.  La mijlocul unei păduri dese de brad am întâlnim doi copilași, unul mai zăpăcit decât celălalt, care ne-au îmbrățișat de parcă ne așteptau, de parcă ne-ar fi căutat. Ș-așa ne-am regăsit sufletele (atât de încurcate erau încât al meu îl îmbrățișă pe haiduc și al lui, pe mine). În seara aia, am dormit pe frunze, căci, deși  era toamnă sufletele ne țineau de cald. A doua zi de dimineața ne-am pus pe construit.

Și i-ote ce-a ieșit. Acum, după trei ani, stau pe veranda din spate, acolo unde v-ați obișnuit să vă primesc. Poftiți...luați o ceașcă de cafea, o cană cu ceai, un pahar de apă de  izvor. Haidați și povestiți-mi ce vreți. Lopețile sunt lângă leagăn și au chef de ascuns niște dureri. Ori de vreți să-mi ziceți vești bune, povești cu final fericit...le vom lipi pe perete. Cereți orice, că voi mi-ați dat multe.

Au venit oameni care au stat mult, care mi-au lăsat doar un zâmbet, care nu au dat ochii cu mine, dar mi-au lăsat plante pentru ceai...sunt oameni pe care i-am chemat, dar n-au apărut nici după 3 ani. Dragi îmi sunteți toți. De la cel mai mic, până la cel mai mare; de la cel mai vesel, până la cel mai îmbufnat. Fiecare cuvânt care există în scris aici și-n toate textele, e scris de voi.

În 3 ani, sufletul meu a avut multe aventuri. M-a regăsit, l-am părăsit, am plâns și m-am întors la el, l-am lăsat liber și s-a dus la dorul care i-a ținut de urât, s-a întors împăcat cu dorul, a dat drumul fulgilor împreună cu bunicul, a plecat...iar acum îl simt cum se îndreaptă iar spre căsuță, făcând un pas înainte și doi înapoi, dar se întoarce.

Sunt atâția oameni cărora trebuie să le mulțumesc. Și-am să merg să adun conuri de brad și am să le pictez și am să vi le ofer.

Mulțumesc bunicule, pentru copilăria frumoasă din care s-a și născut ideea de Pădure. Mulțumesc că îmi veghezi fiecare pas, știu că dacă nu erai tu aveam picioarele pline de vânătăi și sufletul plin de cicatrici. Mulțumesc pentru că de fiecare dată când am nevoie de liniște, trebuie doar să mă gândesc la tine. Și că, mereu când merg la tine și stau pe bancă, îmi pansezi rănile.

Mulțumesc oamenilor care au răbdarea să-mi citească poveștile de după miezul nopții.

Mulțumesc celor care intră și aruncă un ochi peste cele scrise, celor care își rup câteva secunde să-mi zică ce le-a plăcut și ce nu.

Mulțumesc, vouă, cei mai dragi dintre pământeni, care sunteți alături de mine, care mă cunoașteți sau nu, care ați fost ori sunteți în viața mea. Sunteți toți aici și vă plimbați printre rânduri, chit că nu vă recunoașteți. Unii sunteți cerbi, alții sunteți haiduci, alții flori, una e Lună, alții sunteți stele. Sunteți toți, chiar și cei care nu v-ați fi așteptat și nu știți că acum vorbesc despre voi.

Mulțumesc, Uț! Nu ți-am zis asta sau cel puțin nu așa...tu ești Făt-Frumosul care mi-a adus merele la început și mi-a arătat drumul pe care să o iau. Să-mi mai arăți, să nu pleci!

Mulțumesc, Lună ,că ești atât de mândră mereu și că ți-ai crescut stelele atât de cuminți.

Mulțumesc, haiducule, oricine ai fi tu....ești o combinație dintre cei pe care i-am iubit și n-au știut, cei care au știut, cei care știu, cei care au fost buni cu mine.

Nu știu ce să zic...în 3 ani se adună multe și se tot împing una într-alta și nu mai iese nimic la iveală. Degetele nu mai vor să scrie, vor doar să se închine și să-i mulțumească Domnului că le-a dat așa putere și se roagă ca într-o zi, să fie încălzite de zâmbete de oameni care dorm mai bine pentru că au citit ceva făurit de ele.

Vă aștept în Pădure, să vă pot servi cu bunătăți, să vă petrec pe voi, nu pe mine. Căci eu sunt mică, am 3 ani, n-am motive să fiu sărbătorită. Veniți și primiți un con pictat cu vopsea făcută din iubire.

Poftiți să trimitem un balon, din miile primite de la haiduci azi, spre cer, să fie întunericul colorat. Veniți și zâmbiți; veniți să vedeți cum plâng de fericire. Haidați și dați-mi inspirație. Haidați și citiți ce e scris de voi!

P.S: Îmi pun pălăria de cowgirl și merg cu cerbii prin Pădure, căci avem haiduci noi care s-au rătăcit. Dacă și voi vă încurcați până ajungeți la mine, fluierați o doină, ori ceva cântec vechi și vin să vă întâmpin!