Bărbat,șosea, lan de grâu, câine, copac, clovn*

Foto: David Eugen

   Mulțumesc, Uț, că ai scotocit repede după poză! 

Am recitit cartea lui Chirilă, în timp ce aveam o sete de scris. Iar el, om bun, mi-a dat paharul din care să beau ca să mi-o potolesc.  E un exercițiu de scris. Ideea e următoarea: „Înșiruirea de cuvinte din titlu reprezintă tema pe care am dat-o cititorilor blogului, aceea de a compune un text în care cuvintele enumerate  să joace roluri principale.”(Tudor Chirilă). Acu...nu știu cât de bine a ieșit textul, dar important e că nu îmi mai e sete...totuși, mai iau o gură din pahar.

Stătea pe marginea șoselei. La marginea șoselei pe care a  străbătut-o de atâtea ori cu ea. Șoseaua pe care au oprit de nenumărate ori pentru a-și dezmorți picioarele, ori să mănânce, ori să se gâdile fără frica de a face accident. Șoseaua pe care de multe ori ea nu o vedea, căci adormea pe bancheta din spate. Șoseaua care-i ducea la cea care a fost martora începutului lor, marea. Și tot ea a fost martora sfârșitului. Ce simetrie...ce ironie.

Bărbatul își jurase că n-are să mai meargă pe aceeași șosea. La mare mergea anual, de ea nu l-ar fi putut despărți niciun zid, nicio ceartă, nicio furtună, oricât ar fi ea de înspăimântătoare. Marea nu-i dădu niciodată certitudinea că vor fi mereu împreună, le dădea doar certitudinea prezentului. Prezentul în care ei se aruncau în apă și așteptau ca valurile să le facă un tatuaj care nu se vede, ci doar se simte. Prezentul în care scoicile înregistrau sunetul iubirii lor, ca mai apoi să-l redea celor care le vor pune la ureche. Căci e mai frumoasă muzica dragostei, decât melodia valurilor care izbesc malul. Prezentul în care nisipul se gâdila atunci când ea îl atingea cu tălpile ei gingașe și tremura de drag când auzea clinchetul pe care îl făcea brățara de la gleznă... apoi nisipul ofta și aștepta ca ea să treacă încă o dată.

Prezentul devenise trecut. Șoseaua era trecut, căci nu-i mai putea oferi siguranța de altădată. Siguranța că oriunde s-ar duce vor fi împreună și vor merge tot înainte chiar dacă se vor rătăci, fără să existe șansa ca fiecare s-o ia în altă parte. Era supărat pe șosea căci îl făcuse să spere, precum un copil care crede fiecare promisiune pe care i-o spun părinții.

Însă nu te poți feri la nesfârșit. Într-o zi trebuie să faci pace cu trecutul. Așa și el trebuia să facă pace cu șoseaua, nevoit din motive de serviciu.  Ar fi mers cât mai repede posibil, însă picioarele începeau să-i tremure, ținându-l parcă în loc, determinându-i pe cei din spatele lui să-l claxoneze, ori „să-i umple frigiderul”. Oprise într-o parcare la un moment dat, căci trebuia să arunce cât de departe posibil piatra de pe inimă,  care-l făcea să-și piardă mințile, care nu-i dădea voie să se bucure de briza mării, ori de vântul dulce dintr-o zi de vară. Se asigură că nu venea nicio mașină, se întoarce  cu spatele și-și aruncă piatra cu toată forța. Se întoarse să vadă dacă se zărește vreo urmă a noului culcuș al pietrei. Ar fi fost în zadar să o îngroape, căci ar fi știut locul și s-ar fi întors să o dezgroape...că așa suntem noi oamenii, ne place să suferim și începem să dezgropăm amintiri uitate, ori iubiri demult apuse. Atunci văzu sclipirea și se îndrăgosti....de un lan de grâu.

Uitase de timp, uitase de șosea. Nu îndrăznea să treacă pe partea cu lanul. Nu, prefera să se lase hipnotizat de strălucirea firelor de grâu. Mai încolo de el, stătea un câine negru cu niște pete albe pe ici pe colo, care era la fel de prins de jocul spicelor de grâu. Îi plăcea mogâldeața, își dorise  un cățel de când era mic și poate ăsta era modul destinului de a-i transmite că a stat singur destul. Și aveau amândoi nevoie de un prieten. Cățelul ăsta parcă venise ca un tratat de pace din partea șoselei.

Începuse să meargă pe același drum o dată la două zile, oprea pe aceeași parte și privea lanul de grâu împreună cu noul lui prieten. Erau amândoi fascinați de felul în care firele de grâu dansau pe un cântec doar de ele auzite; aveau o eleganță nemaiîntâlnită, de parcă și ele se îndrăgostiseră de bărbatul de la marginea șoselei. Se legănau spicele cu atâta candoare încât bărbatul se trezi de multe ori în mijlocul șoselei. Erau precum ielele, dar el nu era pregătit să se lase prins în hora lor, căci  ar fi dat peste piatra recent aruncată și asta i-ar fi adus sfârșitul.

Într-o zi, îndreptându-se spre locul în care Dumnezeu și-a trimis una dintre privighetori să cânte în lanul de grâul, fermecându-i astfel pe cei care au nevoie să uite și să  înceapă din nou să trăiască, văzu o autostopistă. Dar nu era precum cele pe care le vezi în filme ori în videoclipuri, rebele, căutând doar să te fraierească. Nu, arăta de parcă unul din spicele lui dragi de grâu prinsese viață și i se arătă. Opri și o luă, iar răspunsul pe care i-l oferi atunci când o întrebă încotro merge îl făcu să pună frână brusc: „Mai încolo este un lan de grâu, acolo să mă lași”. Îi povesti cum și ea își ascunse acolo piatra dragostei, doar că ea nu era atât de puternică și se întorcea mereu ca să-i vorbească, apoi îi plângea de milă. Iar atunci când plângea, lanul începea să se legene. Omul se gândi că nu e spic de grâu ce a luat ființă, ci e însuși privighetoarea trimisă de Sus. Ajunși la grâu, el nu trecu pe partea cealaltă, însă ea îl luă de mână, zicându-i că dacă ar fi dat uitării trecutul nu s-ar mai fi întors aici de atâtea ori și că dragostea pentru lanul de grâu e doar o minciună,  că el e doar îndrăgostit  de ideea că și după moarte, iubirea lui are puterea să strălucească, să dea viață unui lan de grâu. Îi spuse că doar când își va vedea piatra, va ști sigur dacă a trecut peste sau nu; că de va sta în picioare și o privește fix, atunci înseamnă că e gata, că tot ce mai simte  e că a fost o vreme când ar fi făcut orice pentru ea, dar azi vrea doar să știe că e într-un loc bun și că e la fel de liniștită precum e și el. Dar dacă îi vine să-și întoarcă privirea, înseamnă că e furios pe el, căci nici după atâta timp nu poate uita și că îi vine să șteargă de praf piatra cu lacrimile lui.  Rămase nedumerit când văzu ca fata stătea lângă piatra lui. „Nu e a mea, cineva a aruncat-o aici, chiar peste a  mea, nu m-a lăsat inima să o mut. Mă gândeam că cineva o va căuta într-o zi și dacă nu o să fie aici se va speria că cineva i-a luat-o. A mea e sub pământ, dar am plâns pentru amândouă. Câteodată stăteam și făceam scenarii în care mă întâlnesc cu deținătorul ei și vom plânge împreună.” Însă el nu plânse și nici nu se uită la piatră, nici privirea nu și-o întorsese, ci o privea doar pe fata blândă care a avut grijă de piatra pe care el spera să nu o mai vadă niciodată. Nici că-i mai păsa de piatră, reuși doar să șoptească  un „E...a..mea!” și asta doar ca s-o convingă că nu mai trebuie să-i îngrijească piatra, că poate să o arunce dacă vrea.

Fu uimită, nu mai știa ce să zică, voia doar să afle povestea omului care reușise să-și înghită lacrimile atâta vreme. Îi propuse să meargă mai în sus, căci era acolo un copac pe care se cățăra mereu când făcea popasul în drum spre mare. Îi dădu drumul câinelui din lesă. S-au așezat la umbra copacului, care părea un bătrânel ce stă pe prispă, ascultând ce vorbesc trecătorii, ori dându-le o poveste fiecăruia. Acolo au stat până se înserase, uitându-se la mașinile care treceau pe șosea, în depărtare, întrebându-se câți dintre ei și-au aruncat pe aici iubirea, ori câți or s-o facă; și-au aflat povestea, nu toată...dar au urmat zile în care veneau direct la copac, fără să mai oprească lângă lan.

Doar într-o zi au oprit și el a luat ambele pietre, urmând ca la copac să le arunce, cu spatele, închizându-și auzul, scăpând de tot de fosta iubire. Așa devenise copacul martorul unei noi vieți, căci amândoi o luau de la capăt, împreună....poate copacul nu va fi și martorul unei încheieri, căci era genul de bătrânel la care mergi cu cel drag să-i spui de marea bucurie, dar nu mergeți împreună să-i spuneți marea încercare, să nu-l împovărați deodată.

Clovnul...e destinul. Vezi tu, eu am impresia, în cazul, de față că magicianul nu te joacă pe degete așa cum o face un clovn. El e șmecher, te face să intri de bunăvoie în jocul lui, făcând-o pe ea să râdă, iar dacă o vezi zâmbind, nu mai ai nevoie de altceva. Apoi te ține în suspans...nu știi dacă o să verse ceva pe tine, nu știi dacă te pune să  mergi pe sârma de deasupra ta, or să-i facă o glumă ei, iar ea nu prea știe de glumă. E drăguț clovnul ăsta, e colorat, miroase a iarbă verde, a ea atunci când iese din mare, are gust de fragi adunați de pe marginea drumului și a oraș spălat de ploaie într-o zi călduroasă. Doar că și clovnul are seară, iar serile lui sunt negre...căci e obositor să fii tot timpul fericit, să n-ai timp să oftezi măcar o dată, căci un copil l-ar putea vedea. Dacă dai peste un clovn noaptea, te va face să fii la fel de întunecat ca și el; să-i simți oboseala, să-i cunoști neșansa la iubire. Te va face să-ți arunci iubirea undeva, dar simpatic de fel, clovnul (destinul, adică) te face să-ți arunci dragostea tocmai în viitoarea poveste. Căci la sfârșit ne dăm seama că nu îngropăm o singură iubire, ci îngropăm și părți din cele trăite înainte, pentru că vrem nu vrem, descoperim asemănări și deosebiri între iubiri, spunem întâmplările trăite cu cineva, băgându-ne astfel trecutul în persoana de lângă noi. Drăguț clovnul ăsta care tot face ture în arena rotundă, nu?

Din greșeală

Foto: weheartit.com

 

Din plictiseală, se apucase să cânte pe cărare. Era singură, deci avea voie. Din greșeală, el era la mică distanță de ea. Mergea cât putea el de molcom, ca să nu cumva să-și dea seama că e cineva în spatele ei și să-și oprească doina. Îi plăcea părul ei lung, iar vântul îi trimitea parfumul ei. Datorită parfumului și-a dat  seama că e o fată-pădure, care merge dimineața prin iarbă cu tălpile goale, care salută roua și că pomii se apleacă atunci când trece prin fața lor, așa cum fac cavalerii în fața unei prințese.

Din greșeală, a făcut cunoștință cu ea.

Din greșeală, ea descoperă că în el există furtuni a căror fulgere îi lovesc sufletul. Și-a dat seama datorită darului ei de a auzi sufletele șușotind curioase atunci când fac cunoștință cu ea, însă al lui striga, pentru că omul din fața ei devenise surd. Tot din greșeală îi arătase drumul spre căsuța ei și-l invită la un ceai în ceas de seară, băut pe verandă, unde ea vorbea încontinuu iar el se întreba, cu zâmbetul pe buze, de unde a apărut fata în ochii căreia îți puteai vedea copilăria, gândindu-se apoi dacă e bine să stea în preajma ei.

Zilele s-au scurs și nu-și mai beau doar ceaiul împreună, ci și cafeaua. Își puneau amândoi rucsacul în spate și porneau spre văi necunoscute. Nu se rătăceau niciodată, căci mereu îi ajutau cerbii să ajungă înapoi acasă. Într-o zi se așezaseră la umbra unei salcii care le povestea viața ei. Fiecare copac avea o poveste care trebuia să ajungă undeva, iar vântul îl ajuta să o trimită. În timp ce o asculta cum dădea viață salciei, a îndrăznit să-și întindă mâinile timid și să-i atingă părul. Au tresărit amândoi, căci s-a simțit de parcă sufletul fetei a fugit cât de tare a putut ca să-i dea o palmă ușoară noului suflet de lângă el și a strigat la el: „Ești liber!”. Ea nu a spus nimic, ci doar zâmbea când vedea sufletul buimăcit, căci nu știa ce să facă prima dată: să bea apă direct din izvor, să se arunce în râu, să fugă desculț, să călărească cerbii ori să se cațăre pe vreo stâncă. Când îi terminase de împletit coada, el i-a așezat prin ea câteva margarete, iar la ureche îi puse o floare de mac. Avea în fața lui cea mai frumoasă haiduciță, nefiind sigur de unde apăruse.

Cu sufletul liber, își dădu voie să-i ofere o îmbrățișare prin care și-a strivit tot chinul, toate vânturile apocaliptice care suflaseră în el, toate tunetele care nu-l lăsau să doarmă. Prin îmbrățișarea aia, i le-a dat ei pentru că știa că din chin vor ieși margarete, că din vânt vor răsări balade, iar tunetele vor deveni un soare mititel și încăpățânat.

Fiecare zi începea la fel: el pleca cu ceilalți haiduci, iar ea rămânea cu grădina de flori, cu cerbii și cu două suflete, care ba îi călcau o floare din neatenție, ba o împroșcau când săreau prea tare în râu. Dar după-amiezile erau diferite: într-una urcau pe un deal și se dădeau de-a-dura până îi dureau șalele; în alta construiau căsuțe pentru păsări; în alta se apucaseră să picteze pereții din casă. Iar seara începea cu râsete, apoi ea mergea sus la Lună, unde stătea până încălzea el apa pentru ceai sau laptele. Îi auzea de jos surâsul dulce și zâmbea la rându-i, căci știa că-i povestește Lunii cum a decurs ziua lor. De cele mai multe ori, seara se încheia cu ea adormind pe leagăn, în brațele lui.

Dar, într-o zi, din greșeală, se abătuse de la cărare și ajunsese în lumea pe care oamenii o colorează în gri. Vântul se făcu iar tornadă, izvoarele se transformaseră în trăsnete, iar sufletul a ajuns din nou închis. Întorcându-se în tărâmul verde, ea nu-i mai auzea pașii cum o făcea mereu, iar când a intrat în curte, sufletul îi șchiopăta. Ea fugise repede să i-l îngrijească, dar el n-a lăsat-o. Într-o secundă se schimbase totul: zâmbetele deveniseră forțate, el pleca fără să-și aducă aminte că trebuie să se mai întoarcă. Zilele nu mai erau ale lor, ci deveniseră zilele ei și zilele lui. „Am greșit. Trebuia să o las să meargă singură pe cărare în ziua aia...”, se tot gândea el.

Din greșeală, s-a îndrăgostit. Din greșeală, și-a permis să trăiască diferit. Din greșeală, a ales verde în loc de cenușiu și tot din  greșeală, îi schimbase fetei viața și urma să i-o întoarcă pe dos, căci într-o zi o aștepta pe prispă cu valiza făcută.

Fusese totul din greșeală. Dar e greșeala aia care nu e deloc întâmplătoare. Era greșeala după  care toți tânjim la un moment dat. E greșeala care nu-și merită deloc numele. E felul Universului  de a-ți arăta că ce-i frumos repede trece, dar dacă ești atent, vântul o să-ți tot șoptească faptul că ce e cel mai frumos, va dura o viață.

Nu ți-ai lăsat din greșeală amintiri în omul respectiv. Nu, ți le-ai lăsat intenționat, căci îți dorești atât de tare ca într-o zi să le găsească și să se întoarcă cu dor la tine.  Nu v-ați întâlnit din greșeală, ci pentru că Universul voia să te învețe niște lecții. Nu a plecat din greșeală, ci pentru că el va fi mereu prizonierul propriilor furtuni și tu nu ai fost cea care are puterea să le calmeze. Nu-i bai, va veni și omul care va striga după ajutorul tău și atunci nu te vei opri din cântat, chiar dacă știi că e cineva în spatele tău, pentru că vei simți că el a căutat glasul tău în fiecare tărâm. Important e să nu-ți îngropi iubirea, din greșeală, iar dacă ai făcut-o, fugi repede și dă-i drumul, îmbrățișeaz-o și pleacă cu ea în lume. Oamenii au nevoie de ea, căci cu ajutorul ei vei opri câțiva oameni din a-și colora viața în gri.

Iubiți, căci lumea are nevoie de culoare și doar iubirea i-o poate oferi! Lăsați-vă sufletul să fie liber, nu vă fie frică.