Împăcare.

 

Foto: weheartit.com

   

S-au certat suflete. Au plecat suflete. Au tăcut oameni. Au plecat oameni. S-a lăsat o ușa întredeschisă pe care nici vântul nu a avut curaj să o închidă și nici un alt suflet care locuia în casa inimii nu a îndrăznit să se plângă de frig și să se ridice să o închidă ci toți au preferat să se înfofolească atunci când pierdeau vremea prin sufragerie.

Așa a rămas ușa de când ultimul suflet a plecat. Toți ceilalți au folosit ușa din spate, să nu cumva să strice poziția ușii și vântul să creadă că are voie să o închidă. Nimeni n-a vrut să-mi omoare speranța, iar speranța se ținea agățată de mine cu degetul mic.

Pe când speranța se pregătea să-și ia rămas-bun, ușa s-a deschis larg. Și nu era vântul de vină, nici cerbii, nici cineva care a încurcat ușile.

Ați ghicit? Da, da, în prag era un suflet care n-apucase să-mi zică ultimele cuvinte;  era un suflet chinuit, cu hainele rupte atunci când a plecat, dar care stătea acum  în ușă îmbrăcat în haine noi, cu pete pe alocuri; era sufletul ce nu se uitase nici măcar două secunde în urmă atunci când a plecat. Acel suflet stătea acum în pragul ușii cu speranța mea în brațe și capul în pământ. Îi vedeam cuvintele cum îi stau pe buze și se leagănă, neavând  curaj să coboare.

N-am spus nimic. Sufletul meu coborâse din pod și nevăzând umbra care stătea în ușă, m-a tras de fustă și mi-a șoptit că e primăvară și că Soarele vrea să-mi facă o serenadă. M-a zgâlțâit  de câteva ori, până și-a întors privirea spre intrare și a fost rândul lui să înțepenească. L-am zdruncinat, dar degeaba.`Ăl din fața noastră era tot cu privirea în pământ.

M-am trezit și mi-am dat seama ce tocmai mi se spusese...e primăvară? Am început să trec prin toate odăile inimii și am deschis toate geamurile  ca să intre aerul înnoirii în casă. Mi-am scos toate sufletele în curte și le-am zis să facă ce vor, iar mai târziu  erau  întinşi pe leagăn, pe bănci, unul cânta la chitară, altul s-a dus, fluierând, prin Pădure, unul s-a suit în copac căci voia să-și facă o căsuță acolo, altul învăţa un cântec de la păsărele.

Sufletul  meu era tot în casă. I-am privit pe toţi  cei din curte, am închis ochii și am lăsat lacrimile să curgă. Și au curs cât am făcut zeci de feluri de prăjituri, căci fiecare suflet din casă are altă prăjitură preferată decât celălalte. Au curs cât timp am făcut curat în toate camerele și am cules ghiocei și lalele să pun în fiecare.  Au curs cât timp  am făcut cafeaua  și am turnat-o în cana preferată a sufletului care stătea în prag. Au curs până în momentul în care am îndrăznit să privesc sufletul din fața mea în ochi și am văzut în ei o agendă în care erau scrise doar trei cuvinte „Îmi cer iertare!”. Lacrimile s-au oprit atunci când două suflete s-au îmbrățișat, iar prin acea îmbrăţişare și-au spus tot. Și-au spus cât de mult ar fi vrut să urle în ziua aia, câte cești de cafea au pierdut, câte lacrimi nu și-au şters unul celuilalt, de câte ori au căzut și au fost nevoiţi  să caute o piatră de care să se sprijine. Au mulţumit în gând propriilor persoane că au tăcut atunci când unul din ei a plecat. Căci de-ar fi spus atunci tot ce nebunia momentului le șoptea, azi speranța amândurora ar fi fost îngropată atât de adânc, încât nici ei nu ar mai fi avut putere să sape după ea; dacă s-ar fi spus atunci vrute și nevrute, azi n-ar mai fi stat în prag...și pe ușa aia ai fi putut intra doar dacă aveai cheia de la lacăt.

Apoi se făcuse seară și Luna începuse să chiuie și sufletele, toate, adunate în curtea din față, fiecare cu bucata lui de prăjitură în mână, ori cu ciocolată întinsă pe la gură -cum vezi la copiii mici- au început să chiuie și ele. În timpul ăsta, sufletele împăcate recent erau sus la Lună, ascultând dojana Ei și au încercat să facă un pact. Știi cum era cel de când eram mici: „Împăcare, împăcare/ Fără nici o supărare/ Dacă ne mai supărăm/ Luăm valiza și plecăm”? Ei, aici nu mergea treaba asta, s-a încercat deja partea cu plecarea și nu a adus nici un bine. Așa că s-a hotărât, mai mult Luna și stelele au hotărît, ca atunci când două suflete se ceartă, cel vinovat să ascundă valiza celuilalt într-un cufăr de pe Lună și se va deschide doar atunci când sufletele îşi cântă supărarea împreună și caută fiecare în camera lui un pansament pentru rănile pe care i le-a făcut celuilalt.

Am crescut!

            

2 ani...Stai! 2 ani? Nu se poate! S-au făcut 2 ani?!

Parcă ieri mi s-a năzărit mie să caut pe Google cum se face un blog (apropo, mulțumesc Google că, de doi ani, exist aici). Și am văzut cum se face și m-am apucat de „treabă”. Era gata, îmi plăcea cum arăta...dar ce scriu? Ohh, cât de banale au fost primele texte. Acum, când le citesc, încep să râd de mine. Dar nu le șterg. Acolo rămân, să pot vedea unde am fost și unde sunt acum. Și tare-mi place unde sunt.

N-am crezut că o să treacă doi ani și tot aici - în fața inimioarelor mele, în colțul unde nu știe nimeni ce fac, unde scot cuvinte dintr-un sac și le torc- voi fi. Stau în colțișorul meu, cu un zâmbet tâmp pe față și  cânt încontinuu că am doi ani; până la sfârșitul zilei voi avea o strofă și un refren.

Au fost texte banale. Au fost texte în care nici eu nu știu ce voiam să zic la vremea respectivă, dar sunt totuși texte și au fost un fel de antrenament.

M-am împiedicat într-o zi de sufletul meu, care se târâia după mine. Era un copilaș cu ochii umezi, parcă vrând să mai plângă, însă nu mai avea lacrimi. Mi s-a făcut milă de el, i-am dat din lacrimile mele până și-a potolit of-ul și apoi l-am luat în brațe, i-am făcut baie, i-am croit o pereche de pantaloni și-o ie din cuvinte. Am făcut curat într-o cameră a inimii și l-am culcat. Apoi i-am mobilat camera, am aranjat-o pe placul lui și era plină de cutii pe care scriau: Lecții, Amintiri, Zâmbete, Lacrimi, ș.a.m.d. Într-o noapte, când am adormit în camera lui, am pornit în căutarea bunicului și am ajuns pe un tărâm în care copiii care-și țineau sufletul de mână dansau, colorau, ori plângeau că s-au rătăcit. L-am găsit pe bunicu și-l puneam să-mi citească basme, în timp ce sufletul se urca în copac după mere. Mai târziu, n-am mai putut intra în tărâmul ăla, însă îl auzeam cum îmi șoptea în fiecare seară să mă apuc de scris basme chiar eu. Și am făcut-o..

Tot sufletul mi-a sărit în ajutor...n-au fost chiar basme. Însă de fiecare dată când sufletul mi-era trist, îl luam în brațe și-l lăsam să plângă pe tastatură, astfel lacrimile i se transformau în cuvinte. Treceam de la o stare la alta, de la o lecție la alta, de la o zi la alta cu tot felul de teme în minte. Așteptam momentul potrivit să le scriu; atunci când simțeam că, în sacul lor, cuvintele nu se mai joacă, ajungeam acasă și-i spuneam sufletului să intre pe blog, că avem treabă. Și acum e la fel...

După câteva luni, am început să scriu basme. Datorită lui David (Uț al meu cel drag), ale cărui poze mă inspirau în fiecare seară, mi-am construit încet-încet Pădurea Fermecată, cu brazi înalți care horeau, cu o căsuță din lemn cu două curți, cu o măsuță în curtea din spate pe care, acum, las în fiecare seară o cană cu ceai pentru cine vine să mă „asculte”, ori doar să stea puțin să privească stelele ori să asculte cântecul Lunii.

Într-o seară, stând de vorbă cu stelele și zicându-le of-ul meu, mi-au făcut cunoștință cu mama lor, Luna. Li se părea lor că avem multe în comun și că ne-am înțelege bine. Așa mi-a devenit mie Luna soră, așa am început să învăț cântece de la ea. Și  aveam o prietenă cea mai bună în Pădure, o căsuță prea mare doar pentru mine și suflet, căci trecătorii stăteau doar câteva minute, stelele care cântau cu Luna, Soare care făcea mofturi și era totuși prea liniște. Auzind asta, Luna i-a îndreptat pașii haiducului ei preferat spre mine, cu doi cerbi și doi lupi în urma lui. Așa, Pădurea a devenit de basm...cu o zăpăcită și un zăpăcit, cu două suflete care-și pansau rănile reciproc. O pădure de basm în care bunicul pășește în fiecare seară, atât de încet încât nu simt nici lupii când vine și îmi lasă pe leagăn o foaie cu vorbe pe care să le transform în povești.

Nu e foarte mult basm în blogul ăsta....dar e mereu suflet. Poți să vezi, de fiecare dată când citești, cum sufletul meu se plimbă printre rânduri, cum se împiedică, cum se dă pe leagăn, cum merge sus căutând un bunic. E numai suflet.

Tot nu-mi vine să cred că a trecut timp atât de mult. Îmi vine să fug de fericire, să mă opresc și să râd, să o iau iar din loc și să mă trântesc undeva, lângă niște ghiocei.. să închid ochii și să trag aer adânc în piept. Să-i fac cu ochiul Soarelui și să-i zic că-l iubesc, chiar dacă nu o arăt, aș vrea să fug până în Timișoara să-i zic fratelui meu că de n-aș ști că e mândru de mine, n-aș mai fi aici și să-i mulțumesc lui David că fără el n-ar exista basm. Să urc la cer și să-l îmbrățișez pe bunicul ca să-l îmbrățișeze pe Domnul că mi-a dat harul ăsta și că el m-a ajutat să mi-l descopăr (pentru că, primul text din viața mea a fost despre bunicul). Aș vrea să pot să fiu Flash și să ajung la fiecare om care m-a citit și să îi mulțumesc; aș vrea să le pot da drept mărțișor câte o stea celor care au dat și altora din textele mele și m-au sprijinit. Le mulțumesc tuturor că și-au rupt din timp ca să arunce un ochi peste ce am scris. 

                                 Vă mulțumesc!

 P.s :Acum mă scuzați, merg să-mi cânt „La mulți ani!”