Un fulg îndrăgostit.

Foto: weheartit.com

Pe unde ești, copil haiduc? Mai ai mult până acasă? Ai grijă pe ce cărări o iei, să nu ni se rătăcească bufniţa. Cerbii sunt bine. Dar...atât de departe eşti încât nu-i auzi cum îţi strigă numele? Da, m-am hotărât! Am să las şi iarna asta portocale şi ceai pe terasă pentru cei care vor trece prin Pădure, în fiecare seară. Da, ai dreptate, e mai bine să ştiu că cineva a avut grijă şi de cei care au nevoie să-şi aducă aminte de mirosul de portocale din copilărie. Da, am să mă trezesc când cerbii îmi vor arunca un bulgăre în geam să mă anunţe că cineva are nevoie să-şi îngroape neliniştea în curtea noastră, printre fulgi, şi să-şi umple sufletul cu poveşti.  Da, am să-l poftesc în casă şi am să-i fierb nişte vin. Dar nu mai bine vii tu odată acasă, că.tu ştii să-l faci mai bun...

Ahh, avem un nou oaspete. E cam permanent. Nu te speria, e atât de mic oaspetele ăsta. Hai, nu te mai uita încurcat şi lasă-mă să-ţi povestesc. Deci, nu mai am suflet, gata, l-am lăsat liber şi e atât de fericit încât aş putea trăi fără el toată viaţa dacă aş şti că va fi aşa mereu. Dar ce-i mai grav e că s-a îndrăgostit, blegul...de un fulg!  Nu mi-a zis nimic, a adormit în zăpadă cam în fiecare seară. Ei, azi-dimineață, al meu stătea pe zăpadă şi vorbea singur. Nu se uita în Sus, că nu m-aş fi uitat ciudat la el, ci se uita în jos, dar nu vorbea nici cu fulgii, că vorbea la singular...atunci m-am prins! M-am dus lângă el şi am văzut minunăția de fulg, înţelegând ce l-a atras: e unică,  are şi o rochiţă, dar nu o vezi decât dacă crezi. Azi-dimineaţă am aflat că al meu are simţul umorului, căci Albăstrica râdea din cale afară de tare încât fraţii ei se luau după vânt ca să nu o mai audă; prinse şi ea drag de zăpăcit, mititica. Dar ştii şi tu ce urmează şi că nu-mi place partea asta. De ce n-ai fost aici să râzi de el şi să mă strângi de mână, ca să-mi dai putere să-i zic adevărul? 

-Poate să vină în casă?

-Ştii că nu se poate. E prea cald pentru ea.

-O băgăm în frigider.

-N-ai cum...şi dacă ar supravieţui până la frigider tot trebuie să ţii uşa deschisă când vorbeşti cu ea şi intră căldura.

-Atuuunciii...îmi fac cort afară şi gata!

-Nu-i bine! Ai să-mi îngheţi!

-O să-mi fie bine. Iau multe pături şi tu îmi aduci ceva fierbinte la fiecare jumătate de oră.

L-am lăsat în pace. Trebuia să mă gândesc repede la ceva, căci se apucase să-şi construiască cortul. Trebuia tu să-l înveţi să fie meşter! Mi-am făcut o cafea şi începusem să mă strufoc. Când mi-am văzut fulgul magic lângă agendă începusem să mă oftic: de ce nu era Albăstrica un fulg magic?! De ce nu i-a trimis sufletului un fulg, căci el avea mai mare nevoie?! Dar m-am trezit...mi-am luat fulgul şi am ieşit. Am aşezat-o pe crăiasa mea a iernii lângă Albăstrica cea firavă.

-Poţi să faci ceva? Mi-e atât de drag! Dar nu vreau să păţească ceva doar pentru că stă cu mine, întrebase el regina fulgilor pe care mi-o trimise bunicul de sus.

-Am auzit că ai primit şi un nume. Eşti norocoasă că ai ajuns în tărâmul ăsta. Ştiu cine te-a trimis şi de la cine ai rochiţa asta frumoasă, începuse ea să vorbească cu fulgul îndrăgostit.

Mi-am dat şi eu seama. Te-ai prins şi tu, nu? Probabil dacă erai aici te-ai fi prins de la început şi m-ai fi lăsat să mă strufoc degeaba. Of, hai, că mi-e dor! Albăstrica nu avea nevoie de nicio magie fiindcă era deja magică, dar nu-i spusese nimeni şi nici noi n-am primit un semn de Sus. Ce semne, ha? Numai tu le vezi tot timpul.  Aşa că am luat-o, i-am făcut culcuş din ramuri de brad, pe care l-am aşezat lângă patul sufletului. Bine, îţi închipui şi tu că a făcut turul casei şi că acum stă pe locul meu preferat de pe terasă şi aiuritul, pe al tău. I-am lăsat, mi-am luat-o pe Aurica şi ne-am aşezat pe zăpadă şi auzeam cum fraţii Albăstruiei cântau de fericire şi drag..

Ce? Dacă e aurie cum voiai să-i zic? 

M-am apucat să cert un bunic care chicotea. Aşa cum  faci tu acum când citeşti. Hai acasă...şi nu uita portocalele!

E gălăgie Sus.

Foto: weheartit.com

      

Câtă gălăgie în cer! 

Am simţit că afară-i agitaţie, dar nu i-am dat atenţie căci eram prea obosită din cauza lumii şi haiducul îmi era plecat, aşa că nu avea cine să-mi zică ce se petrece. Dar au început cerbii să mi se foiască pe lângă fereastră şi să bată în geam, aşa că  m-am ridicat...or fi având nevoie de mine.

M-am apropiat de fereastră şi ce să vezi? Iaca ningea! Vedeam fulgii cum se împiedică unul de altul, zicându-și: Eu cad primul! Ba eu! Ăla e locul meu...Ba e al meu!. Sufletul a uitat cum să mai respire. Mai să-mi iasă prin uşă. Ţuşti! Am strigat după el „Stai, blegule, să-ţi pun un fular la gât!". Vorbeam singură, căci al meu era deja întins pe zăpadă.

Am fugit să-mi iau măcar eu un fular, deşi  tare aş mai fi ieşit şi eu prin geam de atâta nerăbdare. Dar mi-am pus zâmbetul pe buze, m-am liniştit, mi-am făcut un ceai şi am ieşit şi eu.

Mă uit în sus şi îmi văd Luna îmbrăţişând Soarele. Ah, ei iarna doar se drăgăstesc, gata cu certurile. Stelele tăceau, dar nu ca să le dau eu tonul, ci ascultau cum colindă îngerii ca să înveţe şi ele. M-am dus la cerbi şi la suflet, făcându-i să tacă, să înveţe şi ei. Am învăţat cu toţii ce cântau îngerii şi am început şi noi (cerbi, suflet, eu, stele, Luna, Soare, râu, copaci). Şi fulgii cădeau pe ritmul nostru iar sufletul mi se chinuia să-i îmbrăţişeze pe toţi. Aud din depărtare râsete şi simt cum toată lumea se bulgăreşete, cum oameni de zăpadă prind viaţă. (Să nu credeţi că doar căsuţa mea e în Pădurea Fermecată. Nu, fiecare om care îmi vede sufletul jucându-se printre rânduri şi care simte că propriul suflet vrea să iasă, să-l prindă pe al meu din urmă...fiecare are căsuţa proprie în tărâmul ăsta).

Nu mai sunt în stare de nimic, doar să tac şi să plâng. Plâng de fericire. Plâng pentru că mi-am îngropat neliniştea printre fulgi. Sufletul, împiedicându-se de atâta fericire, roşu în obraji, îmi zice: „Auzi, eu ştiu colinda asta de undeva!". I-am răspuns:  „Normal că o ştii. Ai auzit-o şi anul trecut la prima ninsoare. Şi acum doi ani. Mi te-au zăpăcit fulgii de tot. Ia adu-ţi aminte cine toarnă fulgii de câțiva ani buni!". „Ahaaa...ce drag e şi bunicu'. Cum ştie el să le dea drumul exact când ai mai mare nevoie. Parcă în loc de fulgi ar turna linişte din sac. Mă simt atât de libeeer." , a zis voios, fugind iar la cerbii lângă care a şi adormit, pe zăpadă.

Ies din nou şi-mi îndrept privirea spre cer. Iau o gură de ceai. Îmi ţin respiraţia şi închid ochii. Îl aud. Aud cum îi foşneşte sacul şi le zice fulgilor „1,2,3...pârtieeee!". Îi simt privirea și zâmbetul nostalgic. Ştie că am să scriu. Că am să-i scriu. Îi curge o lacrimă şi o simt imediat pe obraz sub forma unui fulg pe care-l prind în mână. Nu se topeşte. E fulgul magic care-mi va şopti toate poveştile din iarna asta şi care o să mă ajute să fac numai bine. Trage aer în piept, trag şi eu. Îmi face bine aerul ăsta rece. Se întoarce la ale lui şi eu mă întorc în casă încetişor, să nu-mi trezesc aiuritul.

               Scutură, bunicule! Şi cântă! Te aud!