Primiţi lumina.

 http://davideugen.ro/

Săptămâna asta s-a ascuns Soarele. Și Luna a ieșit mai greu. I-am lăsat și i-am înțeles, căci le-a fost greu și lor. Oamenii uită că din Vinerea aceea  tot ce vrea  natura e să se închidă în ea, să facă liniște pentru ca noi să putem auzi cum El plânge , să ne aducem aminte să-i cerem iertare, 

Și stelele s-au odihnit, neavând putere să mai strălucească săptămâna asta, căci au plâns şi ele când l-au auzit pe Domnul și au strălucit mai tare ca niciodată când Le-a șters lacrimile.

Acu' e gata săptămâna. M-am înnoit! E prima dată când El mă găseşte cu sufletul curat în ziua asta. Cu sufletul nou  și  plin de lumină.

Mi-am făcut curat în casa sufletului. Am curăţat râul de lângă casă, mi-am vopsit leagănul, mi-am aranjat florile din grădiniţă şi m-am pus pe vopsit ouă, chiar am încercat să fac câteva încondeiate, pe care să le împart haiducilor şi stelelor. Apoi mi-am chemat toţi haiducii şi i-am pus la treabă. Nu i-am rugat să-mi taie lemne sau să-mi bată covoarele, ci i-am pus să se așeze pe iarbă, să ia o gură de cafea proaspătă și să se chinuie să scrie. Să scrie câte ceva pentru fiecare  persoană pe care au întâlnit-o vreodată; să le scrie ceva dulce, ceva luminos, ceva care să încălzească suflete.

Înainte de ora sfântă, mi-am pus rochița nouă și am aprins lumânări în toată căsuţa, rugând floare din colţul camerei să aibă grijă de ele. Am pus în coș toate foile adunate, pe care atunci când am ajuns sus pe Lună le-am împărțit stelelor, dându-le o misiune. De asta s-au odihnit atât, ca să aibă putere, căci acum trebuiau să lumineze mai puternic ca niciodată. Le-am rugat să aibă grijă de cuvintele pe care le-am împărțit, căci atunci când auzeau semnalul trebuia să le dea drumul și să facă lumină.

Când era miezul nopţii mai aproape, Pădurea tăcea de parcă nicio fiinţă n-ar fi în ea, stelele şi-au închis ochii, eu şi sufletul ne pregăteam de întâlnirea cu  îngerul păzitor care urma să coboare cu flacăra sfântă, iar Soarele şi Luna stăteau unul lângă celălalt, lăudându-L. 

La miezul nopţii, a început Domnul să cânte şi tot Cerul împreună cu El. Stelele şi-au deschis ochii şi-au prins viaţă, scăpând foile din mâini, lăsând lumina să zboare către oameni, ca să se poată  bucura și ei împreună cu cerul, căci Hristos a înviat!

Mă uitam în jos, la cum Pădurea prinde viață, îmbrăcând haine de sărbătoare, când am simţit o mână pe umăr. M-am întors şi l-am văzut pe bunicul cu o foaie în mână şi o lumânare. Îngerul păzitor se hotărâse că mi-ar prinde bine o surpriză și e mai bine ca cel mai important înger să apară cu flacăra. Știam că bunicului nu-i mai trebuie lumină, căci el oricum o folosește pentru a ne veghea pașii, dar i-am întins totuși o foaie care să-l încălzească în nopțile în care suntem noi, ăștia de jos, prea ursuzi.

Oricât de banale ni s-ar părea mesajele care cuprind cuvântul „lumină”, eu cred că sunt oameni care și-au dat seama că sufletele noastre au devenit prea întunecate, că am uitat cum să aducem lumina Soarelui în viața cuiva prin zâmbetul nostru; că nu mai știm cum e să-i fie cald sufletului...de asta, cei dragi care nu pot fi lângă noi să ne aprindă lumânarea atunci când becurile din biserică se sting, ne bat la ușa sufletului cu niște cuvinte și o lumină arzătoare care se transformă în haine călduroase  pe care să le îmbrăcăm în ziua asta sfântă.

Așa că: primiţi lumina cu inima senină și păstrați-o cu drag! Primiţi lumina şi aprindeţi-o de câte ori vi se întunecă sufletul! Primiţi lumina şi împrăştiaţi-o în sufletele celor dragi. Primiţi lumina şi cântaţi împreună cu Cerul!   

La fereastră..*

Foto: weheartit.com

   

Veneam în fiecare seară în faţa căsuţei tale. Stăteam la douăzeci de paşi depărtare, văzând doar nişte umbre dansând pe perete, o floare așezată într-un colţ și fusta ta învârtindu-se. Veneam în fiecare seară şi stăteam până la răsărit. Am tot venit până s-au făcut doar zece pași, apoi cinci... Acum au rămas doi jumătate.

Am văzut totul mai clar abia când ajunsesem la doar cinci pași distanță. Am văzut că umbrele erau ale noastre și abia atunci realizasem că mi-am pierdut umbra. Le desenai în fiecare seară ceva nou: ba un copac, ba un câine, nişte păsări, și multe flori până s-a făcut un câmp. Umbrele dansau pe ce le cânta floarea din colţ, iar fusta ta se învârtea pe același ritm. Fiecare seară părea la fel, dar totuși ceva se schimba: cântecul era altul de fiecare dată, dar mereu vesel, umbrele nu se certau niciodată, iar tu te roteai ca un titirez până se răcea ceaiul. Într-o noapte am adormit fără să-mi dau seama și m-a trezit o rândunică, anunțându-mă că încă nu sunt pregătit să dau ochii cu tine, că mai am câteva lucruri de văzut înainte. Am luat un ghiocel din curtea ta şi mi l-am pus la ureche. Ei, să vezi nebunie! Ghiocelul cânta şi avea vocea aşa cum mi-o închipuiam pe-a ta.

În prima şi ultima seară în care mă aflam la doi paşi jumate distanță de casa ta, m-am așezat pe o buturugă chiar în faţa ferestrei, nepăsându-mi dacă mă vezi sau nu. În seara aia văzusem prima ceartă a umbrelor, care fusese doar în glumă, căci a ta era bosumflată pentru că a mea n-a fost în stare să-i culeagă o floare, așa cum era tradiţia. Atunci am văzut primul tău oftat şi mi-am dat seama că de fiecare dată când le întorci umbrelor spatele, te uitai spre Lună și oftați împreună: tu ștergându-ți o lacrimă, iar ea luându-și adio de la o stea. Auzisem dintr-odată ceaiul chemându-mă...

Când ai văzut umbrele bosumflate precum doi copii care şi-au scăpat bomboana pe jos, ţi-ai pus faţa-n palmă şi ai început să chicoteşti. Observasem că atunci când ţi-ai dat seama de prezenţa mea,  ţi-ai lăsat capul în jos şi ți-ai lăsat ochii să zâmbească. Atunci mi se așezase rândunica pe umăr și-mi șoptise că e timpul, așa că m-am ridicat și am făcut un pas.

Acu' mai am un pas jumate şi începe să-mi fie frică. Dacă n-o să te pot face să zâmbeşti cu ochii mereu? Dacă n-o să fiu în stare să învăţ câţiva paşi de dans și te voi călca mereu pe picior? Dacă o să mă împiedic mereu de „dacă”? Îmi auzise râul de lângă căsuţă gândul și mi-a zis să arunc în el blestematul de „dacă”. Are el grijă să nu-mi mai apară în cale.

Mai am un pas şi aş vrea să-mi simţi frica şi să deschizi în locul meu. Mai am jumătate de pas şi nu te mai văd pe fereastră, căci îți aud paşii timizi de după ușă, iar când să întind mâna spre clanță, ușa era deja deschisă.

N-ai zis nimic, ci te-ai dat la o parte, ca să-mi pot vedea sufletul și umbra îmbrățișați, vărsând fiecare o lacrimă de fericire pentru mine.

Cum de le-am pierdut, fără să bag de seamă şi am continuat să rătăcesc prin Pădure atâta? Cred că nu mi-au dus dorul pentru că erau...acasă!

Sursă de inspiraţie: https://www.youtube.com/watch?v=q2-k49St4yo