Poveste de iubire

     
   

Mie de obicei îmi bate inima în multe limbi. Bate cum îi vine ei mai bine. O las, că n-am ce-i face. Ş-apăi sufletul se-nvârte după cum bate ea, după cum îi cântă.

Ei, azi mi-a cântat doar în română. Numa' mi-a horit. Ptii şi ce-mi mai place mie când se pune pe horit. Azi n-a fost „Tic-Tac", a fost „Ş-aide una, ş-aide două."

Azi-dimineaţa, inima şi-a pus ia ei cea mai bună şi se chinuia săraca să-şi împletească părul. Am lăsat-o să se descurce singură pentru că ei nu-i place să fie ajutată, dar la cât de zăpăcită a fost toată ziua, a renunțat la încăpățânare și m-a privit înfrântă. Am ajutat-o. I-am pieptănat părul moale cu grijă şi ea stătea cuminte. Nu-mi venea a crede! Zăpăcita îmi era liniştită! Ştiam că era atât de nerăbdătoare încât nu mai avea putere. Nu i-am zis nimic, n-am râs cum face ea când mi-s eu nerăbdătoare. După ce i-am aranjat codiţa, a fugit repede la oglindă şi a stat o vreme să se privească. Se gândea că aiuritului n-o să-i placă. Cum să nu-i placă? Mi-e mai mândră ca niciodată, şi-aşa cuminte cum e nu m-am putut abţine şi i-am zis un „Ptiu, ptiu! Să nu te deochi!". Mi-a zâmbit în semn de mulţumesc, dar nu mi-a zis nimic, căci noi nu prea vorbim. Nu prea ne băgăm în seamă. Căci ea îi cântă sufletului, el danseză. Eu aud o voce dar văd doar sufletul şi doar pe el îl iau peste tot. Dar mi-o iubesc, că e a mea.

A fugit la fereastră şi acolo a stat. Acolo am lăsat-o când am ieşit pe uşă. Se uita dar nu-l vedea. Nu se zărea niciunde şi o auzeam cum suspină.

Eu ştiam. Ştiam că fraierul făcea pe haiducul. Mă gândeam: oare pentru cine face pe haiducul...pentru mine, că ştia că mi-e drag un haiduc, sau s-a făcut haiduc pentru că aşa ar găsi primăvara mai repede? Ehee...dar îţi dai tu seama cât de îndrăgostit mi-e el dacă s-a dus tocmai în căutarea primăverii? Şi-a pus pălăria nouă şi a pornit la drum. Dar nu l-am lăsat singur, căci Luna mi l-a ajutat şi-i zicea pe unde se ascunde primăvara şi-i îndruma paşii. Şi a găsit-o. Zdravăn haiduc! A găsit-o după Lună. Primăvara, speriată, voia să fugă, dar a liniştit-o Luna. Ăsta mic şi-a dat pălăria jos şi-a salutat-o. „Bună ziua, mândră primăvară. Vai, dar ce frumoasă sunteţi! Nu fii speriată, am doar o rugăminte. Dă-mi şi mie un ghiocel. M-am îndrăgostit de inimă şi azi e Dragobete. Şi de-ai ştii că la ea în casă e numai lumină. Şi vai, cât te iubeşte! În fiecare zi desenează câte-un ghiocel şi-l lipeşte pe perete!". Convinsă, primăvara i-a zâmbit şi i-a dat cel mai frumos ghiocel. I-a spus să aibă grijă de inimă şi în curând, foarte curând,  are să ne viziteze.

Ptii! Să-l fi văzut pe aiurit cum fugea şi fluiera mândru, iar inima a început să se învârtă când l-a văzut. I-a sărit în brațe, fiind cât pe ce să se răstoarne amândoi. Îi cânta sufletul la ureche și ea își legăna ghiocelul în braţe; apoi mi l-a dat mie să am grijă de el şi m-au rugat să le horesc, ca să poată dansa amândoi fără să se calce. Le-am horit şi simţeam cum ghiocelul dansează şi el în braţele mele.

Mă uitam la ei cum se învârteau. Apoi mi-am întors capul şi mă uitam pe geam. Îl auzeam pe zăpăcit cum fluieră dar nu-l băgam în seamă. Mi-am pus ghiocelul la ureche şi auzeam cum ştie să doinească.

Oare al meu haiduc unde-o fi? Oare şi-a pus pălăria cea nouă? O fi găsit şi al meu primăvara?

Luna mea

  

Foto: weheartit.com

       

V-am spus oare că cel mai mult îmi place noaptea? Pentru că noaptea mă întâlnesc cu cea mai bună prietenă a mea, Luna.

Mi-a fost dragă de la prima întâlnire. O tot vedeam cum stă singură şi stelele dansează în jurul ei; apoi încet-încet am început să aud un cântec în fiecare noapte şi nişte chicote. Când m-am uitat în sus, ce să vezi?! Luna râdea şi îmi cânta, îmi trimitea semne că vrea să merg la ea. Așa că am luat-o încet şi nesigură prin Pădurea Fermecată până am ajuns sub ea, iar acolo mi-a aruncat o scară. M-am uitat la sufletul meu, el la mine şi l-am pus s-o ia înainte, să-l pot prinde dacă se împiedică. Când am ajuns la ea, stelele au început să chiuie, dar eu nu am mai auzit nimic, căci eu eram hipnotizată de rochia ei lungă și albastră.

Am început să o iubesc pentru că e ca mine. Trăieşte doar pentru dragile ei, stelele şi în fiecare seară se chinuie să cânte toate doinele şi toate cântecele care le plac lor, ca nu cumva să adoarmă vreuna supărată pe ea.  Dacă se întâmplă ca una să se supere, toată noaptea cântă doar piesa ei preferată. O aud cum plânge noaptea pentru că unele stele nu o pot ierta şi se hotărăsc să plece, să cadă. Eu o liniștesc şi îi spun că ăsta e destinul lor şi al ei: ea trebuie să le vadă plecând şi să sufere, pentru ca noi să vedem cât e de frumos cerul; pentru a putea crede în dorinţe. Se linişteşte pe moment ca să nu mă întristeze, dar ştiu că imediat ce o ascunde Soarele, continuă să plângă.  

De când mi-e dragă Luna, am înţeles în sfârşit de ce nu mă pot înţelege  cu Soarele. Pentru că zăpăcitului îi pasă doar de iubita lui, Luna și de multe ori se chinuie şi se nelinişteşte că nu poate să ajungă mai repede la ea, să o ia în spatele lui şi să o calmeze. Dar îndrăgostitul, aiuritul, a început să mă placă şi e hotărât să facă pace cu mine căci îi sunt dragă Lunii şi dacă ea mă iubeşte, o să înveţe să mă iubească şi el.

O chinui şi eu pe săraca Luna. Nu-i place când îi zic că şi mie mi-au plecat oameni şi că s-au supărat pe mine. Dar deh, eu nu ştiu să cânt, şi așa, le e  mult mai uşor să se ducă. Îmi zice că ăsta e destinul lor: trebuie să plece pentru a avea grijă de alţii; trebuie să înveţe singuri dacă pe mine nu m-au ascultat. Încearcă să mă liniştească. Dar eu ştiu că pentru oamenii care-mi pleacă e mai bine să facă asta, că nu am loc în destinul lor. Dar a mea dragă mă ceartă. Zice că nu e bine să gândesc așa, pentru că le iau fantomele şi mi le bag în suflet atât de adânc încât o să se sature de întunericul adâncimii şi o să dărâme pereţii, apoi vor începe să mă măcine încet. Suntem plângăcioase și compunem mereu o piesă din lacrimile noastre....eu pentru oameni, ea pentru stele..

Ne oprim din compus abia când auzim câteva stele cum oftează pentru că se simt uitate. Şi atunci tresărim şi Luna începe să cânte dându-ne seama amândouă că aşa e firesc. Că stele vin, stele pleacă. Oameni vin, oameni pleacă. Ne dăm seama că trebuie să învăţăm să nu privim prea mult spre cei plecaţi, pentru că lângă noi sunt stele şi oameni care au nevoie să ne audă vocea, să îi prindem de mână. Luna cântă, eu dansez, stelele râd. Facem pauze în care steluțele  încep să ne zică pe rând ce le-au mai spus oamenii ca mine, care cred în ele, ce dorințe și-au mai pus. Închid ochii şi mă gândesc de câte ori a plâns Luna pentru o stea care a căzut pentru că mi-am pus eu o dorință. Mă gândesc la stele, la oameni. Mă gândesc şi mă leagăn.

Mă gândesc şi adorm în braţele Lunii.

Visez şi aud vocea Lunii.

Visez şi aud căscatul Soarelui.

Visez şi-l simt cum vine legănându-se pe ritmul Lunii.

 Mă trezesc şi-l las să aibă grijă de ea până la noapte.

 Sărut Luna şi cobor scările încercând să cânt ca ea..

                                                       

                                                    „În cuibul ei din fulgi de zăpadă

                                                      Luna s-a dus să se culce..."

Umbrele şi iubirea

Foto: weheartit.com

           

Ai crezut că ai luat tot. Ai crezut că odată ce ai pus în valiză şi cana pe care ți-am oferit-o - din care beai doar dimineața, căci în restul zilei era în mâna mea - nu mai e nimic de luat. N-ai privit înapoi, iar asta mi s-a părut normal, căci niciodată nu ţi-a plăcut să te întorci din drum. Ai descuiat uşa şi ţi-ai lăsat cheia în ea. Ai plecat şi m-ai lăsat în mijlocul holului, unde am stat acolo  vreo jumătate de oră, până când am auzit nişte paşi.  Se auzeau paşi prin casă, dar de unde? N-avea cum și credeam că mi-era atât de dor încât auzeam ce voiam. Am intrat în camera în care eu stăteam să scriu în timp ce tu te uitai la seriale și descoperisem că se auzeau paşii umbrei tale. Ţi-ai uitat umbra!

Săraca, era tare speriată căci nu-ţi mai vedea corpul și nici vocea nu ţi-o mai auzea. Era la fel de speriată ca şi mine. Mă privea cum mergeam dintr-o parte a camerei în cealaltă, încercând să-mi dau seama ce să fac cu ea. Am luat carioca şi i-am desenat un pat lângă un șemineu, căci avea nevoie de un locușor în care să se odihnească.

Au trecut zile, apoi săptămâni, în care umbra ţi-a stat cuminte pe pat şi a privit focul. Într-o zi a mea umbră m-a refuzat şi nu a vrut să iasă  din casă. Atunci am înțeles că umbra mea s-a îndrăgostit de umbra ta. Am înțeles, după ce observasem cum umbra ta urmărește fiecare mișcare a umbrei mele, că moartea unei iubiri dă naștere alteia.

Le-am dat voie să-și trăiască dragostea. Le-am desenat o bibliotecă şi îi privesc în fiecare seară cum citesc amândoi, aducându-mi aminte de noi, de cum tăceai şi încercai să te abţii să nu râzi de reacțiile pe care le aveam atunci când personajele unei cărți călcau strâmb. Într-o seară, le-am scos afară și le-am privit cum se învârt printre fulgi. Ţi-am văzut umbra cum a trântit-o în zăpadă pe a mea când nu era atentă. Le-am desenat apoi un geam şi au stat o noapte întreagă la el ca să se minuneze de puritatea fulgilor. În altă seară se plictiseau şi s-au apucat de compus un cântec de dragoste. Atunci le-am desenat un felinar și și-au făcut un obicei să danseze sub el în fiecare seară. De le-ai vedea cum se învârt una pe cealaltă ţi-ar veni şi ţie cheful de dans.

Acum, pereții mei sunt plini. Umbrele au propria lume: au străzi, copaci, bănci, un om de zăpadă, o chitară, un pian și alte cele. Voi zugrăvi în fiecare anotimp şi vor primi păpădii şi ghiocei; o plajă şi o mașină de înghețată; o pădure portocalie. Le voi face culcuş din flori, unul din nisip, unul frunze și unul din zăpadă.

Oare când o să-ţi dai seama că ţi-ai pierdut umbra, o să te gândești că e la mine? Sau ţi-ai dat seama deja, dar poţi trăi fără ea? Ori mi-ai lăsat-o mie pentru că ştii că am nevoie de ea? Şi dacă ar fi să vii după ea, oare mai eşti cum te ştiam? Oare dacă le-ai vedea dansând, ai închide ochii şi te-ai gândi la noi? Sau ai lua un burete şi ai şterge tot...omorând încă o iubire?