Uși. Sfori.

 


  

Zi plină de stres a fost  ziua asta de joi. A fost stresantă pentru că am lăsat-o eu să fie. M-am stresat din cauza unor chestii care nu meritau efortul, pentru că oricum ar fi ieşit bine. Dar mai ales, a fost stresantă pentru că am lăsat să iasă la iveală sentimente vechi. Şi nu ştiu de ce le-am lăsat să iasă, cum am fost atât de neatentă. O fi din cauza unui vis nevinovat, ori brusc mi-a scăzut puterea şi n-am mai putut ţine închise toate uşile.

Vezi tu, eu am o idee mai ciudată în minte. Cred că sufletul acoperă inima, de asta parcă simţim o durere apăsătoare când suntem trişti. Inima are mii şi mii de camere. Camere în care avem ascunse  vise pe care doar noi le ştim și sentimente pe care crezi că nu trebuie să le scoţi la iveală. Ai închise amintiri neplăcute în camerele alea, ai închise acolo cuvinte care te-au rănit, care te-au schimbat, ai închise căzături de care doar tu şi Cerul  ştiţi, fapte pe care ai vrea să  le ştergi cu un burete. Dar nu, nu s-a inventat un burete magic care să ne facă  viaţa roz. Partea bună e că aceste camere au uşi, iar  vestea rea e că nu pot fi încuiate și trebuie să le ţii închise ţinând de o sfoară.

În momentul ăsta, în inima ta sunt mii de mâini, mii de uşi, mii de sfori. Da, corect, e un haos total. Şi uneori, eşti preocupat de altceva. Eşti atât de preocupat, încât unele mâini au impresia că e un moment potrivit să se odihnească, dau drumul sforilor și atunci începe dezastrul. Ele încearcă să ridice uşile, dar tu nu le ajuţi. Nu le ajuţi, pentru că în momentul de faţă vorbeşti cu ochii. Dar dacă îţi revii cât mai repede, mâinile îşi vor termina treaba, jurând că nu se vor mai odihni de acum înainte, dar chiar în momentul în care își termină jurământul, alte mâini  sunt  frânte de oboseală și încep să nu lase sfoara să alunece.

Suntem atât de  preocupaţi de cum să ţinem închise uşile astea, încât uităm că avem o mare sufragerie, plină de amintiri frumoase care te fac să zâmbeşti tot timpul, plină de vise care nu vor pleca niciodată. O „sufragerie" plină de oameni care sunt gata să-ţi spună: „Aşa, şi?" când le vei povesti despre uşa căzută, pentru că nu e prima oară când treci prin asta şi cu siguranţă nici ultima. E plină de oameni care vor să stea cât mai mult acolo, pentru că e cald şi miroase a prăjituri. E plină de oameni care-ţi ascultă iubirea pentru ploaie, iubirile inocente şi totuşi rămân acolo!

Deci, cred că cel mai bine ar fi să ne concentrăm cum să ţinem sufrageria curată. Cel mai bine ar fi să dăm fericirea la un volum atât de ridicat încât să nu mai auzim ecoul uşilor răsturnate,să lăsăm mâinile să se odihnească şi să rezolve singure problema, fără să ne gândim la ele.

Atunci când ni se întâmplă ceva care ni se pare grav pentru suflet, cel mai bine ar fi să strigăm: „Aşa, şi?".