Iar e seară. Iar aprinde focul, deși afară e plină vară.
Iar își toarnă whisky în pahar. Iar își aprinde trabucul. Pfff...sună a viață
de om bogat, nu? Nu. E chiar sărac, dacă îl întrebi pe el. A sărăcit în
momentul în care ea a ieșit pe ușă, fără să-i zică dacă o să se mai întoarcă
vreodată.
Doamne, cât era de frumoasă, cu părul ei bălai și cu
visele de copil. Ce frumoasă era când urca pe culmi înalte și pe nori pufoși,
atunci când vorbea de viitor, iar el rămâneam jos și o ținea strâns de mână ca
să nu se rătăcească. Atât de frumoasă
era atunci când a cunoscut-o într-o mulțime prea zgomotoasă pentru ea, încât nu
și-a găsit niciodată cuvintele ca să descri ce a simțit atunci când a privit-o
prima oară. Parcă și felul în care se
împiedicase în seara aia, în care îi căzuse o carte din geantă, era frumos. O
carte apăruse lângă ea pe podea, la o petrecere plină de oameni cu prea mult
alcool în ei.
A ajutat-o atunci să se ridice și i-a spus că în spatele
casei este un copac, în care, dacă se hotărăște să urce pe scara de la
trunchiul lui, o să găsească cel mai bun loc de citit. A dat din cap în semn de
mulțumire și apoi a fugit. De el, de petrecere, de oameni. El a rămas pe loc și
a urmărit-o cu privirea, prin fereastră. Era curios dacă o să facă ce i-am
sugerat sau i-am părut prea ciudat. S-a apropiat cu frică de copac, a urcat încet, a aprins lumina din
căsuță și apoi i-a văzut doar buclele lăsate pe spate.
A mers și el într-acolo, însă n-a urcat. Nu era vreun
criminal în serie, nici n-avea de gând să o sperie de moarte când cobora, însă
voia să fie sigur că nu o va deranja nimeni. Când m-a observat, mi-a strigat de
sus:
-Ce
e locul ăsta?
-Sora
tipului care a dat petrecerea din seara asta mi-a fost mereu ca o soră mai
mică. Iar atunci când a împlinit 10 ani, i-am construit căsuța asta ca să poată
picta fără să mai dea frate-su cu mingea peste șevaletul ei mic. Să știi că nu
prea are voie nimeni să urce acolo, decât oamenii care știu să aprecieze
liniștea.
-Oh...ce
drăguț. Am văzut astfel de construcții doar în filme.
-Poate
într-o zi o să-ți construiesc și ție una. (apoi mi-am dat, în minte, o palmă
peste față, căci ce-mi veni să zic astfel de lucruri).
-Neah,
eu mă mulțumesc și cu un fotoliu în fața unui șemineu.
Acolo
a început o poveste de dragoste dintr-un extrovertit și o introvertită. O
poveste cu un om care se mulțumea cu mai puțin și cu un om care voia mereu mai
mult.
Aveam totul...oare ce-mi trebuia mai mult?, gândi el și
spărsese paharul din mână.
Erau studenți amândoi, ea visa să devină profesoară, el
voia să devină...bogat. Erau diferiți când venea vorba despre planurile de
viitor, căci el voia să fie totul cât
mai extravagant, iar ea visa doar la o viață simplă, fără multe griji. Cu toate
astea, se iubeau. Ah, cât o iubea când se stâmba după ce lua o gură de whisky.
Cât o iubea când se oprea din citit, doar ca să-l asculte pe el pregătindu-se
pentru un interviu important. Cât o iubea pentru că era mândră de el când venea
frânt de la muncă.
-Nu
ți se pare ciudat că cer atât de multe de la tine. Te cam hămălesc. Nu e ok.
Ești abia la început și deja îți dau lucruri de făcut cât pentru trei oameni.
-Nu-i
chiar așa. Eu văd lucrurile altfel. Eu cred că au văzut că pot fi un om de
bază. Va merita toată oboseala asta, ai să vezi.
Știe că atunci ar fi vrut să-l creadă și să zâmbească
sincer, dar în seara aia se dusese la culcaee cu o durere în inimă.
-În seara aia se schimbase totul, nu-i așa?, vorbea el cu
fotografia de pe șemineu.
La scurt timp după discuția aia, ea primise un post ca
profesoară într-un liceu foarte bun. Refuzase să sărbătorească cu prietenii ei
și alesese să gătească pentru omul ei drag o cină de neuitat, iar el i-ar fi
zis cât de mândru e de ea. Doar că el nu
mai ajunsese acasă decât după ce ea adormise demult. Dimineața își ceruse
scuze. Iar după ce auzise veștile ei bune, sări în sus de fericire.
-Ce veste minunată.
Ohhh, va fi atât de aproape de noua noastră casă!
-Cccc...casă?
-Daa!
Am găsit o casă extraordinară și ieri am semnat actele de cumpărare. Mi-am luat
dimineața asta liberă, ca să ți-o arăt.
Era foarte fericită pentru bucuria lui și ea chiar spera
să-i placă casa la fel de mult, doar că atunci când ajunsese în fața clădirii,
zâmbetul îi pierise.
-Nu
e cam...prea mare pentru noi?
-Mare?
Nuuu! E tot ce am visat. O bucătărie cu de toate. O să avem fiecare biroul lui.
Nu e minunat?
-Ba
da..ba da.., zisese ea cu jumătate de gură.
Se întreba în momentul ăsta, cum de nu-și dăduse seama că
tot ce voia femeia lui iubită era un birou comun. Unul cu un fotolou în care să
stea comod și să corecteze testele elevilor, iar din când în când să-i mai
trimită câte un pupic în aer, în timp ce el semna contracte.
Se întâmpla tot mai des să ajungă târziu acasă. A ratat
multe aniversări, promovări, evenimente la școală, rețete noi de care era
mândră. Ratase tot ce era important pentru ea. Dar s-a asigurat că n-o să
rateze și plecarea ei.
Îl aștepta stând pe una dintre valize, era plânsă toată,
dar nu mai suporta. Ori o făcea atunci, ori n-o mai făcea niciodată.
-Unde
plecăm? zise el, când o văzu, încercând să facă o glumă, deși simțea ce urma.
-E
clar că nu mai contez pentru tine. Vrei tot mai mult, iar eu nu-ți pot oferi
mai mult decât ce-am dat până acum. Nu sunt nici contractul vieții tale și nici
viitorul sofisticat pe care ți-l dorești. Te iubesc și probabil n-o să mai
iubesc pe nimeni vreodată, dar asta nu înseamnă că pot să mă arunc pe mine în
noroi.
-Ce
ai putea să-mi reproșezi? Ți-am dat tot ce ai vrut! Și chiar și ce n-ai vrut!
Ți-am dat afurisitul de fotoliu în fața șemineului, a strigat el în timp ce ea
își ridica valizele de pe podea.
-Știi
ce îmi imaginam în seara aia? Mi te închipuiam pe tine aducând lemne de-afară,
apoi mă sărutai pe frunte și te așezai lângă mine pe fotoliu, vorbind despre
cine știe ce. Dar, visele noastre au fost mereu diferite, trebuia să ne fi dat
seama că asta are să fie o problemă.
-Te...te
iubesc!, fu tot ce mai putu el să zică.
- Și
eu te iubesc...păcat că nu a fost destu, mai zise ea și apoi ieșise pe ușă.
După ceva timp, cineva bate la ușă. Un domn înalt îi
întinde ceva să semneze și o scrisoare, iar în spatele omului, alți trei
bărbați se plimbau cu tot felul de materiale prin curte. Se încruntă la toată scena din fața lui și apoi
deschide plicul:
„Nu ai acceptat
niciodată să plătesc ceva, iar eu am pus toți banii într-un loc în care să se
adune. Mi-ai spus că mi-ai oferit tot ce-am vrut și ai avut dreptate...până la
un punct. Erai cel mai frumos om și suflet din Univers. Spun „erai”, pentru că
nu te-am văzut de multă vreme și nu mai știu sigur dacă omul care a rămas în spatele ușii trântite, e
același cu omul care construia case în copaci, pentru sora lui mai mică.
A
trecut atât de multă vreme de când m-ai întrebat ultima oară ce-mi doresc,
încât habar n-aveam dacă te mai interesează. E o casă minunată, asta în care
trăiești tu. Să știi că eu locuiam altundeva. Chiar dacă fizic eram într-o
construcție prea sumbră pentru mine, în mintea și în inima mea, eu locuiam
într-o casă mică, cu un balansoar pe verandă și cu un grătar în curte (vezi,
șemineu și fotoliu pot însemna mai multe lucruri).
Știi
de banii ăia strânși de mine? I-am investit. Într-o casă. O casă în copac. În
care să urci și să vorbești cu tine, cel din trecut. Sper să găsiți o cale prin
care să deveniți cea mai bună versiune a ta.
Acum
fugi și pregătește niște gustări pentru oamenii care lucrează în soare pentru
tine!
Cu
dragoste,
Cea
care te iubește cum nu va mai iubi.”
