Piesa aia

Ascult piesa aia de care am râs prima oară când mi-ai cântat-o, iar tu te-ai supărat. Ție chiar îți plăcea. Visai de când erai mică să te țină cineva de mână și să te învârtă prin încăpere pe ritmul ei. M-am oprit din râs...pentru că cine eram eu să râd de visul unui copil pur?

N-ai mai cântat-o de atunci. O mai fredonai îngânat, dar te opreai repede când mă auzeai că intru în cameră. Of, cum poate un râs să omoare bucuria altuia. Poate ar fi trebuit să-mi pun semne de întrebare atunci. Dar te întorceai către mine cu privirea cea mai senină din lume și atunci uitam de toate semnele de punctuație.

Am mai auzit-o o dată, la o nuntă, înainte să se dezlănțuie haosul lumii. De la primele acorduri, ai început să te uiți prin sală dacă ai fi putut ridica de la masă pe cineva, dar toată lumea avea brațele ocupate. Așa că n-ai avut încotro  și te-ai uitat la mine cu ochi rugători. Ochii ăia pe care nu i-am putut refuza nicodată. Ochii ăia care-și spun rugăciunea pe un ton atât de curat încât, dacă i-aș vedea acum, mi-aș îngropa orgoliul sub casă și aș dansa pe mormântul lui. Pe piesa aia...

Ți-am îndeplinit dorința și mi-ai zis : „Vezi, parcă nu e chiar așa greu, nu? În plus...nu ți-ar fi părut rău mâine, în caz că s-ar întâmpla ceva, dacă nu m-ai fi călcat de câteva ori pe picioare azi, în timp ce eu sunt mai fericită ca niciodată?”. Și Doamne, câtă dreptate ai avut! Că uite, la scurt timp după, lumea iubirii s-a sfârșit, iar acum lumea, așa cum o știam noi, ia sfârșit. Of, cât aș mai fi regretat azi dacă nu aș avea pătura asta care să mă acopere, asta cusută din ața visului tău îndeplinit. Oare ce bănuieli aveai tu atunci de mi-ai zis acel „dacă s-ar întâmpla ceva?”. Mereu mi-ai dat impresia că tu și Dumnezeu aveați o rețea secretă, căci tot timpul păreai să simți durerile pământului mai intens decât alții, ca și cum tu știai ceva ce nimeni nu putea să știe.

Când te întrebam ce-i cu negativismul ăsta, zâmbeai absent și ziceai că e pur și simplu o vorbă. Oare ce ai simțit în momentul în care ți-ai dat seama că acea vorbă devenise realitate? Te-ai bucurat că, în sfârșit, pesimismului tău i se făcuse dreptate sau ți-ai jurat că n-o vei mai folosi vreodată?

Ascult iar piesa. Și-mi zice „ce seară minunată...”. Bullshit. Poate că e. Pentru ăia care s-au închis cu frigiderul plin, cu ciocolată multă în casă și mai ales, cu dragostea de-a dreapta. „Mai spune-mi, iubito, o dată...”. Și dau să strig „iubito, mai spune-mi unde ai ascuns ciocolata de data asta”. Îmi aduc aminte că „iubito” nu mai face parte din lumea mea. Că am dat-o pe ușă afară și m-am izolat doar cu frigiderul plin de înghețată. Ce seară minunată...cu singurătatea de-a dreapta.

Mai ascult o dată piesa. De ce? Ui` de aia, pentru că ai avut dreptate de fiecare dată când îmi ziceai că-mi place să-mi fac rău singur. Dar, oare tu prin ce îți faci rău singură? Îmi dau seama brusc că și tu te-ai izolat cu singurătatea de-a dreapta! Iar tu nu ești atât de obișnuită cu ea pe cât ți-ar plăcea. Simt că mi se face rău din cauza îngrijorării și a dorului. Pot să bag mâna în foc că ți-e poftă de ceva ce n-ai prin sertare. Poate chiar de înghețată. Mă duc la birou și scriu declarația aia de care a ajuns să depindă libertatea omului. „Cum, domnule, de ce am ieșit din casă? E absolut urgent să-mi cumpăr niște iertare. Și niște dragoste, să am de-a dreapta...”. 

Am dat piesa la maxim și geamurile jos când am ajuns la poarta ta. Ce bine că ai curte și avem loc să dansăm. Parcă încep să înțeleg ce zice nenea ăsta cu seara lui minunată.

Mă țin strâns

  Am plâns. Atâtea seri. În biserici goale, în camere pline de oameni, deasupra unor foi albe care așteptau să devină pline de cuvinte.  Mi-am plâns atât de mult singurătatea...până când am învățat să trăiesc cu ea și să mă bucur de ea. Am ajuns la căpătul izvorului de lacrimi și acolo am făcut pace cu Dumnezeu, din punctul ăsta de vedere. I-am mulțumit pentru fetița asta pe nume Singurătate, pentru că sigur a trimis-o El cu un motiv. Și am plecat mai departe. Amândouă. Și-am ținut-o strâns.

Am ținut-o strâns de mână de fiecare dată când a trebuit să mă ridic din noroi și să mă scutur de el. Am ținut-o strâns cât am înfundat locul din care curgea mereu, fără motiv, apa sărată. Am ținut-o strâns cât am construit căsuța din Pădure. Am ținut-o strâns chiar și atunci când am cunoscut haiduci care-mi aduceau lemne pentru foc.  Am ținut-o strâns când a a început să-mi fie frică de tot ce mă înconjoară și am construit cel mai înalt zid.

Îi mai dădeam drumul când fugeam în camera în care mi-am ascuns visul pe care nici măcar singurătatea nu a avut îndeajuns de multă putere să-l ucidă.

Cu timpul, devine greu. Când te-ai învățat cu ea, e greu să-i mai deschizi și lumii ușile. După ce te-ai ridicat singură de atâtea ori, ți-e greu să mai crezi că există o mână care e întinsă doar ca să te ajute.  După ce ți-ai stricat atâtea mâneci din cauza lacrimilor, ți-e greu să accepți că este, undeva în lume, un umăr care așteaptă să fie udat de toate grjile tale.

Mă înșelasem când am crezut că un singur dop poate să oprească lacrimi care vor să fie vărsate. Așa că, într-o seară, izvorul a explodat și a inundat curtea. Și am început să simt toate grijile pământului cum mă strâng de gât. Am început să simt cum toate dorurile lumii mă pun la podea. Dar înainte de cădere, bătuse cineva la ușă, așa că-mi adunasem stropul de putere pe care-l mai aveam și am deschis. Îi văzusem doar două secunde ochii,  dar destul încât să simt că, dacă mă prăbușesc în momentul ăla, nu mă voi mai ridica singură.

Aș fi vrut, atunci când am văzut cât de ușor e să te ridici de la pământ atunci când te ții strâns de cineva, să țip la el. Să-i cer socoteală pentru toate dățile în care a trebuit să-mi adun bucățile din mine și să mă reconstruiesc...singură. Dar n-am putut, căci mi-am dat seama, din felul în care mâna lui își făcuse un „acasă” din pieptul meu, că și el mi-ar fi cerut răspunsuri la aceleași întrebări.

Mă agățasem, la ceva vreme după ce l-am cunoscut, de pieptul lui Dumnezeu și-l întrebasem, mai dojenitor, pentru că oamenii nu au învățat nici azi cum să-I vorbească prietenos, de ce abia acum. Îmi trimisese răspunsurile în forma unor lacrimi. 
„Pentru că altfel n-ați fi devenit mâinile blânde care vă țineți atât de strâns astăzi.”