Așteptând-o

foto: weheartit.com

Îți masezi încheietura și bați cu degetul în ecranului ceasului, mereu faci asta când ești nerăbdător. Iar e seară și iar privești în zare. Numai tu știi ce vezi în întunericul ăla în care eu nu pot vedea nici măcar umbra unui copac. Îți întind o cană cu ceai ca să te mai încălzească și mă întreb pe cine aștepți tu de fapt.

O aștepți pe cea care va reuși, doar cu un zâmbet, să facă planeta să nu se mai învârtă pentru câteva clipe?

Oare pe ea, fata care va umple liniștea sâcâitoare cu povești din copilărie și cu planuri de viitor, o aștepți?

Te gândești cât mai ai de așteptat până o să apară fata pentru care-ți vei suna mama ca să te învețe cum să faci o supă de pui ca la carte, pentru că a răcit cobză?

O aștepți pe fata care-ți va lua mâna atunci când ești nervos și o va așeza la pieptul ei, pe locul unde-ți spune mereu că locuiește sufletul ei, pentru ca apoi să o privești cum încearcă să-ți transmită calmul de care ai nevoie, demonstrându-ți astfel că iubirea are puterea să vindece, nu-i așa?

Pe ea, cea care începe să danseze din senin prin casă la miezul nopții cu o cană cu ciocolată caldă în mână și te va face să te miri de cât de molipsitoare poate fi fericirea? Pe ea, cea pentru care vei fi în câteva secunde la volan după ce te-a sunat la trei dimineața și vocea îi tremura?

Așa-i că o aștepți pe fata ale cărei bătăi de inimă le vei știi pe de rost și astfel vei fi în stare s-o găsești oriunde, chiar și cu ochii închiși?

Tu de fapt o aștepți pe fata care va începe să miroasă a tine pentru că și-a lăsat parfumul dulce pe toate hainele tale? Închizi ochii și poți vedea oameni care se întorc curioși, pentru că parfum ca al vostru n-o să mai existe altundeva?

Haide, povestește-mi despre fata asta. Despre ea e vorba, cea care se uită mereu în urmă înainte să închidă ușa, pentru că ar vrea să mai stea cinci minute și să te privească cum îți bei leneș cafeaua? Ah, cred că înțeleg...tu te uiți încolo după cea care se va întoarce întotdeauna, așa-i?

M-am molipsit. Încep să mă uit și eu înspre întunericul ăla și parcă începe să se contureze o umbră. Să știi că noi semănăm. Da, și eu aștept pe cineva. Mă întrebam dacă tu mai ai speranță, pentru că eu am deseori impresia că sunt pe cale să pierd și ultima fărâmă. Dar cu răbdarea cum stai? Parcă scârțâie și aia, așa-i?

Eh, lasă, eu o să-ți zic altădată despre Așteptatul..

Prea și Sufletul

 

foto: weheartit.com

Întuneric. Eu. O barieră și un semafor pe care le văd în ceață. Pământul de sub picioare tremură...dacă mi s-ar opri inima câteva secunde aș putea auzi în depărtare un tren. După bariera aia e o umbră...un suflet care a fugit dintr-o căsuță ce mirosea a scorțișoară.

Nu mai am forță să fac pasul pentru a-l trage lângă mine, căci mi-am folosit ultimul gram de putere pentru a cere în gura mare un ajutor care nu avea să vină.

-  Pe mine cui mă lași? îi cânt celui de pe șine, căci asta e limba lui: muzica

- Te-am transformat în plastilină...să poți fi așa cum ar vrea ei...

-  Dar am stabilit că nu asta vrem și că o să fim fericiți mereu sub pătura care ne amintește de căldura copilăriei; că o să fim cei mai liniștiți atunci când o să colorăm chestii de Crăciun la începutul toamnei. Parcă eram mândri că suntem cuminți și că suntem capabili să zâmbim stângaci când lumea se uită urât la noi pentru că am fi neobișnuiți pentru ei. Cum ai ajuns tu după bariera asta? Haide! Ia-mi mâna și vino acasă, suflet!

- Uite că, fără să ne dăm seama, fiecare „prea”, venit din partea oamenilor pe care-i admirăm, a fost câte un pas spre calea asta ferată și m-a făcut atât de nesigur încât am stins toată lumina din casa cu scorțișoară. Eu unul nu mai pot! Poate că fără mine îți va fi mai ușor în lumea asta. Eu m-am hotărât: vreau să ajung mai repede în lumea aia în care nu există „Fii și tu mai altfel...!”.

-  Dar am nevoie de tine! Mi-e teamă că o să uit totul! O să uit unde stă ascuns sacul din care scot cuvinte în loc de ață și apoi țes povești. Fără tine o să uit cum să-i alin pe ai mei când oftează pentru ziua de mâine. Fără tine o să uit cum să-i potolesc fratelui meu dorul de casă din când în când . Cum o să reușesc fără tine să-l fac să mă iubească pe cel pe care-l numesc „nepoțel”, mai ales că nu avem același sânge? Și cum...cum o să-i mai mângâi pe oamenii tulburați dacă tu nu mă ții de mână?

-  Care oameni???  îmi strigă el și nu sunt sigură dacă pământul se mișcase din cauza furiei lui sau din cauza trenului care se tot apropia.

-  Ești puternic când ești nervos, dar adu-ți aminte, te rog, cât de puternic te simți de fiecare dată când un om care ți-e drag se odihnește pe umărul meu. Amintește-ți că doar datorită ție au existat oameni care și-au dorit să mă ferească de orice fel de rău. Îmi spui că vrei să pleci pentru că nu a răspuns nimeni la strigătul meu de ajutor? O, hai, trezește-te! De câte ori n-am plecat noi și nu ne-am uitat în spate?  Oare am stat vreodată să ne gândim câte suflete s-au ascuns după o barieră din cauza deciziilor noastre? Ți-e frică și ne doare pe amândoi, dar e mai blândă durerea când suntem împreună. Prinde-mă de mână!

-  Până când o să mă mai cureți de mizeria pe care o aruncă ceilalți în noi doar pentru că nu ne pot înțelege? Până când o să mai ai răbdare cu cei care nu au răbdare să te asculte cum taci? Până când o să te mai trezești dimineața de parcă nu am fi plâns cu o seară înainte? Până când o să mai stai să-i asculți pe alții zicându-ți despre cum ar trebui să fii, omul meu?

-  Atâta timp cât tu mă iei din mână și-mi șoptești din când în când cine sunt de fapt, nu mai contează acel până când. Poate că va apărea într-o zi haiducul ăla care ne va fi scut amândurora, care nu va mai lăsa niciun „prea” să ne murdărească, care va putea vorbi și fără să fie deranjat de tăcerea noastră, care ne va gâdili înainte de culcare ca să nu adormim necăjiți și care va spune repede că ne iubește așa cum suntem înainte ca cineva să apuce să zică „da’ de ce”-ul care ne  înspăimântă.

  

Bariera începe să-mi fie mai clară. Găsesc puterea să fac câțiva pași. Reușesc să văd că umbra aia mică scoate din buzunar o lanternă chiar înainte să fiu orbită de farul trenului...

Liniște. Bătăi de inimă prea multe pe minut. Văd lanterna căzută...

O palmă mică încearcă să mă strângă de mână. Se aude o șoaptă, un cântec... „Mai stau acasă, măcar până când moare ultima speranță”.

Suntem iar doi: fata cu îmbrățișări și sufletul pe care-l târâie după ea.