Fata cu îmbrățișări

 

Foto: weheartit.com

  

-Salut!  Ce mai faci? Ești bine? Mi se pare că nu prea...

...se abținea cu greu să nu râdă și să plângă în același timp. Tocmai tu o întrebai dacă e bine? Tu, care n-ai fost în stare niciodată să vezi cât de tulburi îi erau ochii? Da, era bine. Doar că era obosită și dacă ai fi fost vreodată atent ți-ai fi dat seama că ea, atunci când îi e obosit sufletul, se ascunde după un zâmbet chinuit și un „Da, n-am nimic” spus cu ultimele forțe pe care le mai are inima ei ascunse într-un sertar.

E bine, se vindecă încet, dar e pe drumul cel bun. Începe să i se facă scoarță pe suflet, doar că e copil și o tot smulge, lăsând astfel să curgă de acolo niște cuvinte, niște iluzii, niște zâmbete din trecut și fărâme din ceva ce se dorea a fi iubire...O să-și revină, dar procesul ăsta e obositor.

E obosită din cauza oamenilor, iar tu n-ai fost în stare niciodată să vezi asta. Tot ce aveai de făcut era să-ți îndrepți privirea spre ea și să te întrebi dacă are nevoie de ceva...dar erau prea neimportante suspinele ei, nu-i așa? Tu știi de câte ori ar fi avut nevoie să-i spui „Hai, că o să fie bine”, sau „Sunt aici!” ori pur și simplu să o iei de mână?  Nu știi, pentru că tu luai ce avea de oferit și apoi îți întorceai spatele către ea ca să-l poți auzi mai bine pe cel care spunea glume mai bune.  Și totuși, bancurile alea nu se terminau niciodată? Aaa, de asta ai sunat-o, nu? Pentru că lumea tace și liniștea te plictisește... Las-o, te rog,căci e ostenită. Te va suna ea când va fi în stare.

Acum e prea obosită ca să-i mai pese. E sătulă să se uite în jur și să vadă cum încearcă în zadar să le facă bine tuturor. La ce folos?  Oricum va fi mereu pe locul doi. Noroc că a binecuvântat-o Domnul cu puțini oameni-îngeri în brațele cărora își poate așeza sufletul ca să prindă și el câteva clipe de somn dulce.

Îi e și frig de la atâta osteneală. Îi e frig pentru că tu ai plecat din lumea ei și n-ai fost în stare nici măcar să-i lași hanoracul preferat. Îi e frig, iar acum nicio plapumă nu e destul de groasă și nicio vară nu e destul de călduroasă. Îi e frig, iar din cauza asta a devenit fata cu îmbrățișări. A început să fie fata care se lipește de orice om pe care-l simte bun și, oferindu-i o îmbrățișare, fură de la el puțină căldură.

Dar tot degeaba, căci la sfârșitul zilei e tot mai slăbită, pentru că nimeni nu-și aduce aminte de fata care îmbrățișează oameni încolo și încoace. E prea matură lumea pentru a suporta un copil lipicios, nu-i așa? În cazul ăsta, opriți planeta, eu cobor la prima stație...și o trag după mine și pe fata care are în rucsac îmbrățișări.

E obosită, dar găsesc eu mix-ul ăla de cafea care să o facă să se ridice brusc în picioare și să dea ture prin fața oglinzii pentru a se admira. Am s-o învăț că nu e greu să țină capul drept și să meargă ca și cum un covor roșu e la picioarele ei. Am să-i demonstrez că, pentru a găsi binele ăla de care vorbea, trebuie mai întâi să se găsească pe ea. Cum să o pună cineva pe primul loc, dacă ea se așază întotdeauna pe ultimul? Îi voi arăta cum să nu pășească încruntată, ci să aibă pe buze zâmbetul ăla plin de admirație față de natură, căci poate n-or fi chiar toți oamenii atât de maturi și careva îi va răspunde la zâmbet.

Dar cel mai important, o voi ruga ca în drumul ăsta spre ceea ce poate fi ea, să nu o piardă pe fetița care întinde mâinile și așteaptă ca persoana din fața ei să facă la fel. Orice ar fi, să nu uite de fata cu îmbrățișări!  Eu cred că, la un moment dat, unul dintre din cei  „maturi” va obosi și va avea nevoie ca cineva să-i spună cu voce de copil:  „Hai aici!”. 

Salvați-o pe fata cu îmbrățișări și, când o întâlniți, nu o lăsați cu mâinile în aer...

Ana- 3

 

Foto: weheartit.com

  

Câtă agitație era în camera aia atunci când ai cunoscut-o: oameni care nu aveau răbdare să asculte și îi întrerupeau pe ceilalți; copii care se treziseră prost; muzică ce se auzea prea tare, iar pe lângă toate astea se găsiseră și gândurile tale să vadă ce mai faci. De inima ta nu mai zic, căci aveam impresia că te pregătești să o smulgi din piept și apoi să fugi cât mai departe. Apoi a intrat ea - zăpăcita cu fusta lungă care a răsturnat o vază cu flori - și se făcu liniște. Copiii s-au dus voioși să se joace în apa vărsată, oamenii încruntați au început să zâmbească, gândurile tale își fixaseră atenția asupra întrebării „Cine e? Cine e?!”, iar inima ta ți-a sărit în gât și aștepta cuminte răspunsul.

Ai ajutat-o să-și usuce fusta și ai descoperit atunci că o ocoliseși de multe ori, căci mereu apărea după ce tu plecai din cauza nerăbdării; aflaseși atunci că cel mai dulce râs nu e cel de bebeluș și că doar niște ochi tulburi pot să limpezească atât de ușor apele murdare ale altora. Ai continuat să afli lucruri despre ea și acum nu lași să treacă prea multe zile în care să nu o vezi.

Îți place la ea că nu-i stă părul ca în filme și ai astfel motiv să o atingi, aranjându-i câte o șuviță. De fapt, asta te face să-i cauți mereu prezența, faptul că nu e perfectă, că are teniși murdari pentru că a alergat prin curte după un copilaș; că are o pată pe bluza ei preferată pentru că ți-a pus odată prea multă cafea în ceașcă și vărsase un strop pe ea; că îi sunt uscate buzele pentru că e zăpăcită și uită că trebuie să mai bea și apă; că atunci când sunteți la terasă îi dă cuiva geaca și când i se face frig nu vrea să o ceară înapoi; că îi rămâne în fiecare dimineață puțin rimel sub ochi, dar fiind în întârziere nu mai e atentă la detalii. Însă toate astea se întâmplă pentru că ea nu e atentă la propria persoană, ci e la cei din jur, la detaliile care ar putea-o ajuta să-i facă fericiți.

Îi adori stilul pisicesc și modul în care-și pune capul pe umărul tău în timp ce poartă o discuție cu cineva. În momentele alea îți dorești ca timpul să se oprească, să vă pună cineva într-o ramă, să vă agațe cu grijă pe-un perete și să vă lase să vă continuați povestea în decorul ăla.

Ți-ai dat seama destul de devreme că are în ea o casă mare în care locuiesc multe doruri. Fiecare dor e bine îngrijit și are o cutie a lui în care ține amintiri. Doar câteva au avut voie să facă cunoștință cu tine și te-ai îndrăgostit de unul, de dorul ei de casă. Era îmbrăcat atât de mândru și avea lucruri atât de frumoase în cutia lui, încât ai început să-ți dorești să te fi născut și tu acolo, să o fi văzut pe ea mititică, împiedicându-se și jucându-se de-a prinselea, să-i pui pe genunchi un leucoplast când a căzut prima oară de pe bicicletă, să-i rupi flori de liliac și să i le pui în păr, să-i dai mingea ta după ce a ei s-a pierdut prin curtea unui vecin. Ai fi vrut să-i vezi și dorurile alea obraznice, care dau cu pumnii în pereți și răstoarnă cutii de care n-ar avea voie să se atingă, însă n-ai insistat niciodată...

...și de-ai fi știut cât haos provoacă, ai fi uitat repede de ele. S-a tulburat toată liniștea din încăpere atunci când unul din doruri a trântit ușa de la intrare și a dat cu piciorul în toate cutiile ei dragi.

Începuse să tremure și părea atât de mică în momentul ăla, dar tu nu știai că dorurile din ea erau antrenate pentru astfel de momente și că tremuratul era provocat de faptul că toate își ridicau lucrurile în același timp. Nevrând să facă vreo scenă, s-a învârtit cu spatele la cel rău din încăpere și a intrat în camera ei, izbind ușa, dându-i de înțeles că dorul lui a fost dat afară și lucrurile i-au fost aruncate. I-ai bătut la ușă cu speranța că nu te va alunga. Ai intrat și nu ai spus nimic, ci doar te-ai așezat pe podea și ți-ai sprijinit capul de marginea patului. Ai auzit-o la scurt timp plângând sub plapumă, făcând tot posibilul să nu-ți dai seama de asta, iar în momentul acela i-ai sărutat palma și i-ai șoptit „Sunt aici, Ana mea!”