Nu mai cred că vei fi tu...

Foto: weheartit.com

  

Mi-am tot spus „Ai grijă!” și eram convinsă că o să-mi iasă. Începeam să cred că sufletul meu și-a învățat lecția și pot avea încredere să-l las să facă o jumătate de pas spre tine, atât cât să-ți ceară scuze; să se apropie doar cât să înțelegi ce spune. Tu ai înțeles ce ți-am șoptit, doar că al meu suflet n-a auzit clar ce trebuia să facă și a început să facă doi pași de uriaș către tine...apoi încă doi, până când m-am trezit că-ți stau pe umeri și nu mai știu cum să mă dau jos.

Sufletul meu prost ți-a dat de înțeles că mă simt nițel nelalocul meu, că parcă mi-s singură și nu vreau să recunosc, iar tu i-ai băgat în cap ideea că eu aș avea nevoie de tine. Îl vedeai cum dârdâie de frig pentru că eu n-am grijă de el și ai început să-i trimiți vorbe frumoase, iar fără să știe că de fapt erau vorbe false, și-a făcut o plapumă din ele și nu înțelegea de ce îi era totuși frig în continuare. Îi era frig pentru că ce-l acoperea pe el erau niște iluzii, lucruri care, atunci când deschizi puțin ochii, sunt grele și reci.

Dar să vezi la ce se gândea nebunul. Visa că tu vei fi cel care-mi va aduce un hanorac atunci când vremea-i schimbătoare, căci eu am fost fudulă și am plecat la facultate îmbrăcată subțire. Că vei fi cel căruia îi voi săruta fruntea înainte ca o nouă zi să-ți pună piedici. Că-ți voi transmite, într-o duminică,  printr-un sărut, liniștea pe care mi-a lăsat-o Dumnezeu la ușa sufletului în timpul slujbei. Avea el impresia că, într-o zi, voi fi cea pe care o vei recunoaște într-o mare de oameni și că nu vei băga pe nimeni în seamă până când nu voi fi lângă tine și-ți voi strânge mâna ca să te asigur că totul e bine. Era aproape sigur că tu vei fi cel care mă va ajuta să scriu poveștile de iarnă, iar cadoul meu pentru tine va fi o diplomă pentru cel mai fain haiduc. Venea sufletul seara și-mi spunea despre cum credea el că noi ne-am întâlnit undeva Sus, înainte să fim oameni care-și caută locul în lume; că ne-am zărit la vreun săniuș cu îngerii și că voi reuși, cu o simplă îmbrățișare, să te fac să-ți aduci aminte de copilărie. Avea speranța că ceea ce te va ajuta să-ți calmezi nervii mai ușor va fi gândul la ciorapii de lână pe care m-ai obliga să-i port atunci când ieșim la plimbare prin târgul de Crăciun.

Îl mai trezesc eu uneori și-i aduc aminte că nu mai e nici el ce a fost pe vremuri, că nu mai e un suflet în toate puterile, ci e o simplă bucățică ce se chinuie să rămână în picioare. Iar tu profiți de slăbiciunea lui și-ți permiți să mă arunci de pe umerii tăi...dar de fiecare dată când simt că ating fundul hăului, îmi arunci o sfoară și mă ajuți să-mi reiau locul.

Nu mai pot! Am obosit să-mi văd sufletul cum înnebunește mai tare doar pentru că ai devenit dintr-odată surd și nu-l auzi cum îți spune tainele lui. Așa că...ține-mă strâns ori lasă-mă! Ține-mi bine picioarele în jurul gâtului tău atunci când toată lumea e cu ochii pe tine și te aclamă, sau dă-mi drumul în întuneric. Dacă alegi a doua variantă, te rog să nu păstrezi pe lângă tine niște lumânări pe care să le aprinzi doar ca să vezi dacă mă mai las păcălită. Nu mai cred! Nu mai cred că ești tu cel care-mi va așeza sacoul său pe umeri atunci când vom ieși să povestim despre vreo nuntă la care am fi prezenți. Mi-e foarte clar că nu ești tu cel care-mi va aduce strălucirea stelelor în negrul ăsta în care mi-am făcut culcuș și nici cel care poartă, în buzunarul de la piept, harta care să-l ajute să-mi găsească celelalte bucăți de suflet și să le aducă acasă.

   

Trezește-te, suflet slab și ține-te bine doar de mine...