Nu mai cred că vei fi tu...

Foto: weheartit.com

  

Mi-am tot spus „Ai grijă!” și eram convinsă că o să-mi iasă. Începeam să cred că sufletul meu și-a învățat lecția și pot avea încredere să-l las să facă o jumătate de pas spre tine, atât cât să-ți ceară scuze; să se apropie doar cât să înțelegi ce spune. Tu ai înțeles ce ți-am șoptit, doar că al meu suflet n-a auzit clar ce trebuia să facă și a început să facă doi pași de uriaș către tine...apoi încă doi, până când m-am trezit că-ți stau pe umeri și nu mai știu cum să mă dau jos.

Sufletul meu prost ți-a dat de înțeles că mă simt nițel nelalocul meu, că parcă mi-s singură și nu vreau să recunosc, iar tu i-ai băgat în cap ideea că eu aș avea nevoie de tine. Îl vedeai cum dârdâie de frig pentru că eu n-am grijă de el și ai început să-i trimiți vorbe frumoase, iar fără să știe că de fapt erau vorbe false, și-a făcut o plapumă din ele și nu înțelegea de ce îi era totuși frig în continuare. Îi era frig pentru că ce-l acoperea pe el erau niște iluzii, lucruri care, atunci când deschizi puțin ochii, sunt grele și reci.

Dar să vezi la ce se gândea nebunul. Visa că tu vei fi cel care-mi va aduce un hanorac atunci când vremea-i schimbătoare, căci eu am fost fudulă și am plecat la facultate îmbrăcată subțire. Că vei fi cel căruia îi voi săruta fruntea înainte ca o nouă zi să-ți pună piedici. Că-ți voi transmite, într-o duminică,  printr-un sărut, liniștea pe care mi-a lăsat-o Dumnezeu la ușa sufletului în timpul slujbei. Avea el impresia că, într-o zi, voi fi cea pe care o vei recunoaște într-o mare de oameni și că nu vei băga pe nimeni în seamă până când nu voi fi lângă tine și-ți voi strânge mâna ca să te asigur că totul e bine. Era aproape sigur că tu vei fi cel care mă va ajuta să scriu poveștile de iarnă, iar cadoul meu pentru tine va fi o diplomă pentru cel mai fain haiduc. Venea sufletul seara și-mi spunea despre cum credea el că noi ne-am întâlnit undeva Sus, înainte să fim oameni care-și caută locul în lume; că ne-am zărit la vreun săniuș cu îngerii și că voi reuși, cu o simplă îmbrățișare, să te fac să-ți aduci aminte de copilărie. Avea speranța că ceea ce te va ajuta să-ți calmezi nervii mai ușor va fi gândul la ciorapii de lână pe care m-ai obliga să-i port atunci când ieșim la plimbare prin târgul de Crăciun.

Îl mai trezesc eu uneori și-i aduc aminte că nu mai e nici el ce a fost pe vremuri, că nu mai e un suflet în toate puterile, ci e o simplă bucățică ce se chinuie să rămână în picioare. Iar tu profiți de slăbiciunea lui și-ți permiți să mă arunci de pe umerii tăi...dar de fiecare dată când simt că ating fundul hăului, îmi arunci o sfoară și mă ajuți să-mi reiau locul.

Nu mai pot! Am obosit să-mi văd sufletul cum înnebunește mai tare doar pentru că ai devenit dintr-odată surd și nu-l auzi cum îți spune tainele lui. Așa că...ține-mă strâns ori lasă-mă! Ține-mi bine picioarele în jurul gâtului tău atunci când toată lumea e cu ochii pe tine și te aclamă, sau dă-mi drumul în întuneric. Dacă alegi a doua variantă, te rog să nu păstrezi pe lângă tine niște lumânări pe care să le aprinzi doar ca să vezi dacă mă mai las păcălită. Nu mai cred! Nu mai cred că ești tu cel care-mi va așeza sacoul său pe umeri atunci când vom ieși să povestim despre vreo nuntă la care am fi prezenți. Mi-e foarte clar că nu ești tu cel care-mi va aduce strălucirea stelelor în negrul ăsta în care mi-am făcut culcuș și nici cel care poartă, în buzunarul de la piept, harta care să-l ajute să-mi găsească celelalte bucăți de suflet și să le aducă acasă.

   

Trezește-te, suflet slab și ține-te bine doar de mine...

Când nu te văd (2)

Foto: weheartit.com

Prima parte a poveștii o găsești aici.

  

Aflasem cine ești și nu-mi venea să cred că există cineva care să emane atâta căldură.

Erai o ființă care-mi ajungea până la umeri. O pitică a cărei râs era molipsitor și începusem să cred că tot ce știi să faci e să zâmbești, să afli punctul slab al celui de lângă tine și să-l gâdili până intră în jocul ăsta al veseliei inventat de tine.

Dar atunci când am oprit lângă troița aia mi-ai spus un „stai să-mi trag sufletul” care se transformase în priviri spre cer și în oftat.

-Cine ești? te-am întrebat stângaci, fiindu-mi frică să nu rup legătura ta cu cerul.

N-ai vrut să-mi povestești, ci ai încercat să mă faci pe mine să vorbesc, să-ți spun de ce te-am „răpit” în toiul petrecerii sau de ce mă aflam acolo, însă nici eu nu aveam chef de vorbă, așa că ai întins o pătură în remorcă și mi-ai propus să ne uităm la stele.

Doar că eu te puteam privi doar pe tine și tot ce aveam în cap era „Cine ești, fată cu parfum de copilărie?”. Ți-am văzut o lacrimă în colțul unui ochi, dar nu era de tristețe, pentru că m-ai întrebat cu zâmbetul pe buze „Ai văzut-o?”.

-Ce să văd?

-Căzuse o stea. Și s-a dus așa, încetișor, de parcă știa că nu văzusem una de multă vreme și voia să-mi ofere ce avea mai frumos., mi-ai răspuns cu o voce în care descoperisem că se odihnea toată liniștea din lume.

-Și...ți-ai pus o dorință?

 -Nu. Simt că trebuie să ți-o dăruiesc.

-Cum adică? Nu cred că merge așa.

-Ba da. E dorința mea și pot să fac ce vreau cu ea. Așa că o așez în brațele tale și te las să o trimiți unde vrei.

Tot ce-mi doream era să-ți sărut fruntea, să-mi iei mâna într-a ta și să începi să-mi spui cine ești, dar nu voiam să te obosesc cu întrebarea asta, așa că o lăsasem în grija stelelor...iar ele mi-au răspuns.

Ai început să povestești despre obiceiul ăsta de a privi cerul, despre stele care alunecă-n jos de parcă s-ar da cu sania, despre căni imense de cafea în care încercai să afli niște răspunsuri. Făceai pauze lungi în care-ți cereai scuze pentru că ți se părea că vorbești prea mult și că mă obosești.

Așa aflasem că uneori liniștea ți se pare apăsătoare. Așa aflasem că ideea pe care mi-o creasem despre cum ar trebui să arate liniștea nu se compara cu vocea ta care mă îmbrățișa și pe care nici greierii nu îndrăzneau să o deranjeze. Aflasem că te chinuiai prea tare să faci oamenii fericiți și nu-ți dădeai seama că sunt orbi când vine vorba despre binele care intră în viața lor. Că ți-era frică să te apropii de mine pentru că aveai impresia că suntem diferiți, că eu n-aș fi putut suporta atâtea jocuri și copilării, n-aș fi știut cum să mă descurc cu oftatul care apare la fiecare răsărit de lună și din cauza asta aș pleca într-o zi cu sufletul greu, iar tu te-ai descotorosi de-al tău ca să-mi fie drumurile mai ușoare. Credeai că ai schimba în rău viețile noastre și a celor din viitorul fiecăruia. Iar la ultimul gând te-ai ridicat brusc și m-ai rugat să te duc acasă.

În momentul în care ai pășit în căsuța ta și ai închis ușa, aflasem că tot ce voiam era să-ți demonstrez că nu e deloc așa cum îți închipui. Voiam să intru în sufletul tău și să șterg de pe tabla care era agățată în sufrageria lui, desenul ăsta fără sens.

Aflasem că sufletul mi-era greu pentru că nu am avut curaj să-ți sărut fruntea și nu aveam siguranța că o voi putea face vreodată...