Fata desculță

Foto: weheartit.com

   

Mi-ai pășit tiptil în lume. N-am idee cu ce gânduri mă luptam atunci când ai găsit ușa întredeschisă și ai profitat de ocazie. Ți-ai dat tocurile jos înainte să începi să umbli prin casă, pentru că nu voiai ca zgomotul făcut de ele să mă sperie și să te gonesc din cauza asta.

Habar n-am cât timp a trecut de atunci și nici n-am idee cum de ai găsit loc să-ți faci culcuș în îngrămădeala asta, căci lumea mea e mică...e loc doar de mine și de cugetări fără rost.

Mă întreb dacă nu ți-a fost greu. N-ai înțepenit? Zic asta pentru că îmi închipui că, odată intrată aici, te-ai așezat într-un colț, ca să nu mă împiedic cumva de tine. Ai stat acolo și ai observat. Ce ai văzut? Te-ai înfricoșat? Ai judecat? De câte ori te-ai gândit că ai greșit clădirea și ai vrut să pleci?

Mai știi prima ninsoare de anul ăsta? Atunci când am fost luat prin surprindere, precum autoritățile în fiecare an, și m-am udat la picioare? Cred că atunci am simțit pentru prima dată că e ceva diferit în casă, pentru că primul lucru care mi-a sărit în ochi atunci când am deschis sertarul în care îmi țin șosetele, a fost o pereche de ciorapi de lână care să-mi încălzească picioarele înghețate. Mi-ai spus, după o vreme, că erau ai fratelui tău, primiți de la bunica voastră, dar el nu-i purtase niciodată.

Cumva, casa mea devenise altfel: cafeaua și zahărul nu se terminau niciodată; nu mai existau seri în care să nu fie o carte pe noptieră;  paharul spart cu o seară înainte nu mai era atunci când mă trezeam și mă întrebam mereu dacă visasem că l-am aruncat în perete; cumva în casa mea nu se mai așeza praful (am realizat mai târziu că, după ce ieșeam din casă, începeai să te învârți, iar fusta ta lungă îl ștergea); aerul din casă era mereu proaspăt (asta pentru că ieșeai în fiecare dimineață să iei un buchet de flori, pe care îl țineai în brațe în timp ce făceai turul casei, apoi îl ofereai cuiva de pe stradă, ca să nu-l găsesc prin casă și să încep să te caut).

Am realizat că locuiește cineva cu mine atunci când am intrat într-o cămăruță de a cărei existență uitasem și am găsit pe podeaua ei o Biblie și un carnețel în care se odihneau niște sentimente. M-am înfuriat atunci, deși nu țin minte motivul. Nu știu dacă eram furios pe mine, că am fost atât de ocupat încât nu am mai realizat ce se întâmplă în jurul meu. Sau eram nervos pe tine, pentru că ai reușit să mă păcălești atâta vreme? Nu te-am așteptat în pragul ușii în momentul ăla, ci am încercat să mă calmez și să-mi dau seama cum să-ți spun, fără să te rănesc, că nu-mi amintesc să te fi poftit în casă și că ar fi bine să pleci. Dar n-a fost nevoie să dau ochii cu tine, căci ți-ai dat seama după pașii mei agitați că nu mai ești binevenită, așa că ți-ai pregătit plecarea.

M-am întors într-o zi de la muncă obosit, având mare nevoie de o cafea, dar ibricul era gol și nici în dulap nu mai aveam. Aerul din cameră parcă mă sufoca și am început să văd praful cum dansează prin fața mea. Dar nu asta era ciudat, ci faptul că lucrurile astea nu mi se mai păreau potrivite pentru casa mea, deși nu demult ele însemnau „normalitate”.  Așa că am fugit spre cămăruța ta, să verific dacă ești bine. Pe când mă pregăteam să-ți bat la ușă, ți-am auzit tocurile pregătindu-se să iasă din casă. Ce bine că șosetele primite de la tine alunecau pe parchet și am ajuns repede în fața ta, la timp să închid ușa și să te rog să mai stai puțin. Te-am rugat să mă lași să-ți mulțumesc și să te cunosc puțin. Iar dacă totuși doreai să pleci după ce terminam de vorbit, ți-aș fi împrumutat bocancii mei, căci ți-ar fi înghețat picioarele în pantofi pe vremea aia...

Ideea e că sunt mulți oameni care intră în viața noastră cu tocuri ascuțite, a căror melodie scrisă pe podea pare să vorbească doar despre distrugere, sau oameni cu papuci plini de noroi care calcă cu gândul de a murdări tot ce ți-a mai rămas curat. Dar, atunci când ai mai puțină încredere în oameni, în momentul în care te-ai hotărât că e mai bine să rămâi doar cu tine,  în care începi să bănuiești că fiecare zâmbet primit  poartă cu el ceva rău, Dumnezeu îți trimite un om desculț, care e pregătit să adune cioburile ramelor pe care le-ai spart. Le va strânge cu propriile tălpi și va avea grijă să nu lase urme de sânge sau de lacrimi pe parchet. De multe ori, ești atât de preocupat de timp și de lucruri inutile încât nu-i simți prezența. Poate că acel cineva va pleca fără să te anunțe și tu nici măcar n-ai să realizezi asta. Dar vor veni din nou oamenii care vor dori să-ți facă prăpăd lumea și atunci vei înțelege că ceva e diferit, că tu nici măcar nu ai mătură în casă și că cineva ți-a tot curățat bucătăria de cioburi. Când realizezi lucrul ăsta, nu ezita să-i refaci culcușul pe care se așeza doar după ce auzea că dormi liniștit. Deschide-i larg ușa sufletului, mulțumește-i și păstrează-l. Ai grijă de acel cineva...

Acasă

   

Vreau acasă. Și nu vorbesc despre cartierul cu multe gropi, ci despre locul în care, în copilărie, mă săturasem de ascultat știri la radio și de priviri în gol în timp ce bunica făcea treabă prin curte. Ăsta mi-e adevăratul „acasă”, deși mi-a luat câțiva ani să realizez asta.

Vreau o cană în care să se odihnească niște flori pe care am reușit să le salvez înainte să fie cosite și nevoite să-i spună adio dealului care le-a fost casă până au crescut.

Vreau să-mi pun o pătură pe spate și să am în față agenda și călimară ce se poate răsturna în orice moment, lăsând o baltă  neagră pe masă; o baltă în care mi se va bălăci sufletul și va începe să-mi șoptească despre ce simte fiind înconjurat de atâta întuneric.

Vreau să înceapă lăutarii să cânte în curtea vecină și să văd cum oamenii îi dau voie fericirii să-i îmbrățișeze pentru câteva ore, iar în timpul ăsta eu să mă concentrez pe glasul unui greieraș și să încep a scrie.

Vreau să ascund câteva cuvinte sub o piatră ce stă de vorbă cu două frăguțe care așteaptă să-și îndeplinească misiunea care le-a fost dată de Sus. Mi-aș dori ca foaia aia să fie găsită de cineva care are nevoie de alinare, iar în timp ce fragii îi vor potoli pofta de dulce, vorbele mele scrise să-i potolească pofta de liniște.

Vreau să-mi răspundă un turist la zâmbetul timid și copilăros, apoi să jucăm rummy toată noaptea, în timp ce ne povestim trecutul și visele viitorului. Să țină părinții cont de trecerea timpului în locul nostru și în loc de „La somn cu voi”, să strige „Nu vă e frig, măi copii?”. Mai vreau ca atunci când își va lua la revedere, să-i mulțumesc Cerului pentru încă un prieten care mi-a lăsat la plecare o cutie plină cu amintiri și care mi-a oferit siguranța că se va întoarce. Iar în vara următoare, când mă va suna să vadă când am timp să-i deschid poarta din nou, vreau să-i pot răspunde că sunt deja la poartă și încerc să o învăț să se deschidă singură atunci când îi aude sufletul cântând pe drum.

Vreau să-mi iau pătura verde și s-o întind în grădina de peste drum, căci în a mea e prea multă gălăgie. Vreau să stau printre ciuboțica-cucului și să-mi aud unul dintre părinți cum îl întreabă pe celălalt „Unde-i Bia?”, apoi să mă apuc de compus scrisori ce nu vor fi trimise vreodată.

Vreau să-mi zică mama să nu stau prea mult în timp ce se bagă în casă și stinge becurile, iar după nici un minut s-o văd în prag cu încă o pătură, pentru că stelele îmi țin de urât, dar nu și de cald.

Vreau ca la primul strop de ploaie din noapte să mă ridic de pe leagăn, să-mi pun păturile în cap și să-mi setez alarma în timp ce urc spre camera mea preferată, căci răsăritul are nevoie de spectatori.

Vreau să umplu vreo zece sticle cu apă și să le las să stea la soare, iar atunci când văd că fratele meu e în toane bune să iau una din ele și să încep să-l stropesc, apoi să se bage în horă oricine are chef de joacă.

Vreau să-mi fie frică de primul pas pe care-l fac în barcă, dar odată așezată în ea să iau vâslele cu hotărâre și să las apa să mă ducă unde vrea. Să fie cu mine cineva care să râdă atunci când mă panichez că m-am împotmolit printre cioate, să-mi ia vâslele din mâini și să mă scoată din bucluc, apoi să se lase iarăși purtat de mine. 

Vreau să nu uit ce dealuri m-au crescut!

 Vreau acasă!