Parfumul dragostei

Foto: Bogdan Pițigoi

   

M-am gândit astăzi la cum miroase iubirea. Și cum mergeam tiptil, ca să nu deranjez primăvara și să plece, i-am simțit parfumul.

Îmi pare că dragostea miroase a cafea scăpată pe aragaz, pentru că eram ocupați să ne sărutăm.

Îi simt mirosul de bebeluș, pentru că de fiecare dată când întâlneam ochii unui prichindel pe stradă ne opream să vorbesc cu el. Dar tot pe tine te plăceau copiii mai mult.

Îmi miroase a rouă abia așezată pe un fir de iarbă. Ca atunci când am pierdut o noapte întreagă vorbind despre tot nimicul din lume și cea care ne-a spălat ochii a fost roua, în timp ce Soarele ieșea din nori și se transforma într-o pătură călduroasă.

Simt parfumul specific pozelor vechi, de atunci de când mama ta a scos o cutie plină cu ele, iar eu am insistat să mă uit la fiecare în parte și tu îmi zâmbeai cu drag atunci când vedeai că strâng la piept pozele care-mi plăceau cel mai mult.

E o mireasmă de emoție în aer și simt parfumul pe care-l purtai atunci când ți-am dat puțin curaj dintr-al meu și ai făcut cunoștință cu tata.

Vine din bucătărie mirosul primei porții de cartofi prăjiți pe care ți-am gătit-o.

Am pe limbă aroma de căpșune a șampaniei pe care am băut-o la primul Revelion petrecut împreună. Mi-aduc aminte de seara aia în care ne-am certat urât și ai plecat; am în nări mirosul de bere amestecat cu cel de țigări de pe hainele tale, de când te-ai întors cerându-ți iertare că ai trântit ușa în urma ta și că ai lăsat ceaiul de tei să-mi „șteargă” lacrimile în loc s-o faci tu. N-am să uit niciodată minunatul odor al clătitelor pe care mi le-ai făcut în dimineața următoare.

Mă înțeapă nasul de la mirosul benzinei de când am mers la mare doar ca s-o îmbrățișăm în fugă.

Mă înconjoară mireasma cernelii pe care am consumat-o scriindu-ți scrisori pe care le vei găsi în fundul valizei atunci când vei pleca și nu vom mai fi unul. Cerneala care a scris tot ce nu am avut curaj să-ți zic în fiecare zi, pentru că mi-era teamă că erau lucruri prea copilăroase

Mă înec din cauza fumului ce vine dinspre focul pe care l-ai pregătit pentru a arunca lucrurile primite de la mine. Îmi miroase a cafeaua care ți-a șoptit ceea ce ți-am urlat eu înainte să ieși pe ușă și să tragi geamantanul după tine: „Să nu mă uiți. Nu mă arunca, nu mă arde! Scrie-mă ca pe o poveste pentru copii, în care o fetiță jucăușă și nehotărâtă s-a rătăcit...și dă-i un final fericit, în care fata găsește drumul cel bun.”

Simt parfumul dulce al florilor de câmp din care nepoata ta își face o coroniță, în timp ce-ți șade pe genunchi și-i citești scrisorile primite de la mine, în timp ce te citești- căci eu te-am construit ca fiind cel mai minunat erou pe care o poveste l-a avut vreodată.

Scrie-mă frumos...crează-mi un parfum cu esență de tinerețe, care să te facă să închizi ochii și să zâmbești atunci când îl simți în aer.

Stop

   

Cum se face că atâtea chestii de pe net mă duc cu gândul spre tine? Mulți m-ar întreba „Chiar și acum?” Da! Și nu mai vreau...

Nu mai vreau să-mi doresc să-ți scriu- după ce trece de miezul nopţii- un „De ce?”, în care să-mi citești toate visele, nelămuririle și durerile care m-au încercat de-a lungul timpului.

Nu mai vreau să mă gândesc la câte ți-au mai așteptat răspunsul la un mesaj trimis cu trei ore înainte și dacă același număr de persoane aveau un  zâmbet tâmp pe față când le răspundeai abia a doua zi, pentru că „Hei, totuși, și-a amintit să-mi scrie. A fost ocupat dar i-am trecut prin gând.”

Nu mai vreau să mă gândesc la drumurile pe care le-am fi făcut împreună, la descrierile pozelor pe care le-aș fi postat pe net (pentru că nu m-aș fi putut abține, iar tu ai fi acceptat asta și mi-ai fi sărutat fruntea după ce-mi citeai cuvintele); sau să mă întreb dacă părinții tăi ar fi avut o părere bună despre mine și dacă te-ar fi întrebat de mine atunci când te sunau.

Nu mai vreau să dau vina pe mine, pe felul meu lipicios de-a fi, pe copilul din mine care îți ieșea în cale și nu mai scăpai de el nici după ce mă lăsai în fața blocului.

Nu mai vreau să te văd cum modelezi Luna și o așezi strategic printre stele de fiecare dată când închid ochii, încercând să dorm.

Nu mai vreau să adorm pe vocea ta care-mi povestește cărțile pe care le-ai citit, pentru că atunci când deschid ochii nu e decât întuneric și nici nu e vreun semn că umbra ta ar fi trecut pe-acolo.

Nu mai vreau să alerg spre mașina ta atunci când o văd parcată prin oraș, doar pentru că mi-a oferit atâtea amintiri. Și nu mai vreau să nu fiu sigură dacă mi-aș dori să fii pe lângă mașină sau să mă rog să nu ne întâlnim...deși, ambele variante ar deschide rana.

Te-am rugat să nu mă lași, să nu-mi dai drumul pentru că la picioarele mele era un bazin adânc care aștepta să mă înghită și eu nu știu să înot...dar m-am trezit la fundul bazinului și singurul lucru care m-a prins a fost întunericul.

Nu mai vreau să-mi forțez zâmbetul atunci când vorbesc despre tine, doar pentru că n-aș vrea să vadă cineva că doare și să-și facă o părerea rea în privința ta.

Nu mai vreau să-mi transform cerneala în cuvinte de dor, care te invocă. Prefă-te în dorul altcuiva!

Nu mai vreau să mi se dea sufletul de pereți pentru că a fost naiv și și-a tatuat cuvintele pe care i le-ai zis cu drag „Ai răbdare...”, iar acum nu știe cum să le șteargă.

Mai vreau doar să am ocazia să-ți mulțumesc și să vezi prin acea mulțumire tot ce nu am putut să-ți spun. Să vezi poveștile pe care le-am scris cu noi și despre tine, toate personajele în care te-am transformat, toate zâmbetele pe care mi le-ai pus pe față, toate îndoielile pe care le-am avut din cauza ta, toate formele în care te-am iertat și am dat vina pe mine, tot ce am trăit datorită ție și n-ai avut ochii să vezi.

Și vreau să scriu ultima noastră poveste, căci am obosit să te scriu atâtea pagini, pe când tu n-ai reușit să mă scrii nici măcar într-o propoziție.