Stop

   

Cum se face că atâtea chestii de pe net mă duc cu gândul spre tine? Mulți m-ar întreba „Chiar și acum?” Da! Și nu mai vreau...

Nu mai vreau să-mi doresc să-ți scriu- după ce trece de miezul nopţii- un „De ce?”, în care să-mi citești toate visele, nelămuririle și durerile care m-au încercat de-a lungul timpului.

Nu mai vreau să mă gândesc la câte ți-au mai așteptat răspunsul la un mesaj trimis cu trei ore înainte și dacă același număr de persoane aveau un  zâmbet tâmp pe față când le răspundeai abia a doua zi, pentru că „Hei, totuși, și-a amintit să-mi scrie. A fost ocupat dar i-am trecut prin gând.”

Nu mai vreau să mă gândesc la drumurile pe care le-am fi făcut împreună, la descrierile pozelor pe care le-aș fi postat pe net (pentru că nu m-aș fi putut abține, iar tu ai fi acceptat asta și mi-ai fi sărutat fruntea după ce-mi citeai cuvintele); sau să mă întreb dacă părinții tăi ar fi avut o părere bună despre mine și dacă te-ar fi întrebat de mine atunci când te sunau.

Nu mai vreau să dau vina pe mine, pe felul meu lipicios de-a fi, pe copilul din mine care îți ieșea în cale și nu mai scăpai de el nici după ce mă lăsai în fața blocului.

Nu mai vreau să te văd cum modelezi Luna și o așezi strategic printre stele de fiecare dată când închid ochii, încercând să dorm.

Nu mai vreau să adorm pe vocea ta care-mi povestește cărțile pe care le-ai citit, pentru că atunci când deschid ochii nu e decât întuneric și nici nu e vreun semn că umbra ta ar fi trecut pe-acolo.

Nu mai vreau să alerg spre mașina ta atunci când o văd parcată prin oraș, doar pentru că mi-a oferit atâtea amintiri. Și nu mai vreau să nu fiu sigură dacă mi-aș dori să fii pe lângă mașină sau să mă rog să nu ne întâlnim...deși, ambele variante ar deschide rana.

Te-am rugat să nu mă lași, să nu-mi dai drumul pentru că la picioarele mele era un bazin adânc care aștepta să mă înghită și eu nu știu să înot...dar m-am trezit la fundul bazinului și singurul lucru care m-a prins a fost întunericul.

Nu mai vreau să-mi forțez zâmbetul atunci când vorbesc despre tine, doar pentru că n-aș vrea să vadă cineva că doare și să-și facă o părerea rea în privința ta.

Nu mai vreau să-mi transform cerneala în cuvinte de dor, care te invocă. Prefă-te în dorul altcuiva!

Nu mai vreau să mi se dea sufletul de pereți pentru că a fost naiv și și-a tatuat cuvintele pe care i le-ai zis cu drag „Ai răbdare...”, iar acum nu știe cum să le șteargă.

Mai vreau doar să am ocazia să-ți mulțumesc și să vezi prin acea mulțumire tot ce nu am putut să-ți spun. Să vezi poveștile pe care le-am scris cu noi și despre tine, toate personajele în care te-am transformat, toate zâmbetele pe care mi le-ai pus pe față, toate îndoielile pe care le-am avut din cauza ta, toate formele în care te-am iertat și am dat vina pe mine, tot ce am trăit datorită ție și n-ai avut ochii să vezi.

Și vreau să scriu ultima noastră poveste, căci am obosit să te scriu atâtea pagini, pe când tu n-ai reușit să mă scrii nici măcar într-o propoziție.