Who's your superhero?

Foto: weheartit.com

Am văzut mai demult poza asta. Am zis vreo două minute „Ce drăguuuuț”, apoi mi-am revenit și mi-am zis să le dau încolo de romantisme.

Dar m-am trezit într-o dimineață cu imaginea în minte și am început să cuget la ce ar însemna asta.Toți avem eroul nostru sau cel puțin trăim cu speranța că e pe undeva, că e mai împiedicat și de asta întârzie.

„Cum ar fi super eroul tău?” s-ar traduce pentru unii: „Care e genul tău?”, dar nu e chiar așa. Că poți întâlni mulți înalți/scunzi, bruneți/blonzi, cu ochii albaștri/căprui, sau ce imagine de vis ți-ai mai construit tu în cap. Dar omul care te va face să-i spui că lumea e norocoasă că există cineva ca el nu o să arate așa cum ai crede. Am început să mă gândesc la cum aș vrea să-mi fie omul.

Majoritatea visează la un super erou care le va lua povara din spate și o va duce undeva departe. La un om care să le ușureze viața sau mai bine zis, să le trăiască viața, însă nu-și dau seama ca asta ar însemna să le trăiască și binele. De asta, supereroul meu m-ar ajuta să învăț cum să trăiesc, oricât de multă răbdare ar trebui să aibă. M-ar ajuta să scap încet-încet de povara din spate, iar la fiecare bucățică de greutate dată jos m-ar scutura de praf și mi-ar arăta tot ce stătea ascuns sub ea: curajul pe care îl consider lux, dragostea pe care refuz să o ofer, visele pe care nu le bag în seamă.

Ar fi omul care nu ar crede că ochii mei au fost negrii de la început, ci ar vedea că se ascund în ei lacuri tulburi. M-ar duce într-o zi pe un lac cu apă limpede și ar începe să cânte un cântec de dor. M-ar lăsa să vâslesc până s-ar limpezi și apele din mine.

My superhero va simți când n-am curaj să spun ce simt. Atunci ar fugi până la mine și m-ar pune să alerg până în vârful unui deal, iar dacă tot nu am o urmă de zâmbet pe față, mi-ar spune, gâfâind ( eroii mai și obosesc): „Țipă! Urlă la mine. Urlă la tine. Țipă să te audă pietrele, copăceii și toate făpturile mici. Dar nu mai ține în tine. Câte lacuri vrei să mai tulburi? Nu mai știi cât ne-am chinuit să le curățăm? Nu știi ce să zici? Orice, doar vorbește! Nu te mai învinovăți și nu te mai certa! Șterge-ți din cap ideea că dacă faci liniște, le faci bine tuturor! Bine, încep eu. Țipăm alfabetul!”- și am țipa amândoi, ca nebunii, căci nu ne-ar mai putea numi nimeni oameni care visează la pace.

MyMan nu-și uită niciodată hanoracul când ieșim din casă. Și asta nu pentru că ține la sănătatea lui, ci pentru că ține la a mea, căci eu mă cred o lady și nu mă îmbrac gros. Se enervează atunci când mă încăpățânez să arăt bine și nu-mi închei hanoracul sau îl țin doar pe umeri și atunci uită ce e aia blândețe, închizându-mi fermoarul până în gât. Are el o putere specială cu ajutorul căruia simte când vreau să ies din casă atunci când e plecat și-mi transmite, cu puterea minții, să nu uit să-mi iau o haină mai groasă. Nu uit, normal...dar iau un hanorac de-al lui.

Cel mai simpatic ar fi atunci când face toate lucrurile la care eu zic din prima „nu”, doar ca să mă poată bate la cap cu „Vai, cât de fain a fost! Păcat că n-ai fost. Dar no, dacă ți-e frică, asta e. Eu te iubesc ș-așa, copil care la mare atinge apa doar cu vârful degetelor.”, apoi zâmbește pe ascuns, căci știe că a doua zi am să-l pun să facă aceleași chestii, dar împreună cu mine.

Ar fi omul care nu și-ar dori niciodată o pisică, pentru că i-ar ajunge cât se chinuie să-mi dea capul la o parte atunci când i-a amorțit mâna de la atâta mângâiat, după ce eu am plâns pentru a nu știu câta oară la un film.

Omul care ar aprinde toate beculețele din curte în nopțile în care stelele fac pe zăpăcitele și nu vor să lumineze.

 Nu se minte zicându-și că el mă cunoaște mai bine decât mă cunosc eu, ci m-ar ajuta să-mi dau seama de ce sunt capabilă și cum să mă folosesc de ceea ce am. M-ar lăsa să intru  într-un labirint, pentru că știe că voi ieși din el cu propriile forțe...dar ar fi cu vreo 10 pași în urma mea, suficient cât să mă lase să mă descurc singură dar și să-mi poată auzi respirația. Pentru că el îmi cunoaște diferitele moduri de a respira și cel mai mult îl sperie respirația aia care-l face să fugă de la parter până la mansardă în câteva secunde, care mă face să stau și să privesc în gol câteva ore bune: felul în care respir atunci când mi-e frică de faptul că nu las nimic în viața celor pe care-i întâlnesc.

E super-eroul care pune siguranța mea înainte de a lui, dar nu ar uita niciodată că e și el om.

Zâna, prințul și cavalerul contemporani..

O știam pe Laura din vedere, pentru că: am crescut în același oraș, suntem amândouă pui de jandarm, s-a odihnit împreună cu Andrei și bicicletele la mine în cabană, dar niciodată nu am interacționat. Am început să-i aștept cu drag postările de pe facebook, care mă făceau să zâmbesc, să visez, să mă gândesc mai bine la ce e viața. Atunci când Laura a dat zvon în lume că-și scoate o carte, m-am simțit mândră că cineva din orașul meu uitat de lume a reușit să-și îndeplinească visul și să se facă auzit. Lucrul ăsta m-a făcut să cred că voi reuși și eu. Mai ales că ne cam asemănăm, atâta tot că ea are ceva mai multă îndrăzneală decât mine și spune despre ce trăiește, nu-și croiește cuvintele din nimic.

„Tati, tati! Laura scoate carte!” așa mi-am început una din dimineți, nu tu „Bună dimineața” sau „Cum ați dormit?”. Dar tata e obișnuit, ba era chiar uimit că vorbesc cu el de dimineață, înainte să-mi toarne cafea în ceașcă, așa că a răspuns resemnat „Și ce propui?”. I-am explicat graba mea de a da comandă, căci aveam șansa să primesc autograful Laurei și al lui Tic cel simpaTIC. Dar tata avea o soluție și mai bună, aceea de a vorbi cu tatăl autoarei și de a-mi  aduce cartea direct de la lansare (așa e tata, mereu îți face îndeplinirea unui vis mai dulce decât ai fi crezut).  Lungi fură zilele de așteptare. Ții minte cum îți așteptai prietenii la petrecerea de ziua ta? Ei, așa așteptam și eu prima carte, pe trei dintre cei mai de seamă musafiri pe care i-am avut în casă vreodată. La ora 16, când știam că trebuie să ajungă tata din clipă în clipă, făceam ture dintr-un capăt al holului în celălalt, iar  când vedeam că tata nu scoate nimic din „traistă”, oftam. Așa m-a ținut vreo trei zile, până când am auzit tusea tatei pe scară și parcă îl auzisem și pe Tic lătrând înainte să intre în casă. N-a primit tata un „Salut/ Servus/ Szia/ Ce faci?” ci am fugit direct spre geanta lui de lucru din care am scos „Domnul Tic și alte iubiri de pe Mușatini” și când am luat-o în brațe, am simțit o limbușoară de Ticulete pe față. Nu voiam să încep s-o citesc, dar în același timp îmi doream. Era complicat, pentru că știam că în două zile voi termina de citit și că în a doua seară o să închid ultima copertă, apoi am să strâng cartea în brațe cu gândul „Mai vreau”. Dar pentru că nu eram singura care spunea că nu i-a ajuns, Laura ne-a ascultat și  a trăit cu grijă fiecare clipă, a iubit așa cum toți visăm să iubim o dată-n viață, apoi s-a așezat cuminte ba pe un scaun, ba pe o bancă, ba pe podea, ba cu Tic la picioare, ba cu el pe masă și a început să scrie cea de-a doua carte „Domnul Tic și alte iubiri de prin lume.”

No, cum îl conving eu pe tata să-mi lase banii pentru carte pe mașina de spălat? Trebuia să am cartea, căci Laura avea întâlnire cu cititorii în orașul în care s-a născut și trebuia să am carte ca să primesc autograf. Și aveam nevoie de poveștile ei, ca să mă inspire, să-mi dea vise pe care să le notez. L-am convins, vă dați seama, mai ales că se apropia ziua mea de nume.

Ei, venise și ziua lansării, care avea loc  în sala festivă a școlii ( ce loc mai bun decât clădirea în care te-ai format ca om?). Am avut impresia, odată ce a început Laura să vorbească și Tic să se plimbe printre picioarele noastre, că oamenii prezenți s-au dezbrăcat de griji și le-au lăsat într-un cuier aflat la intrarea în școală.  Laura reușise să-i facă să zâmbească și pe oamenii pe care în copilărie nu-i credeam capabili de așa ceva. Asta fac și cărțile Laurei, te împing să le citești cu voce tare, mai ales dacă ai pe cineva drag lângă tine, care-și odihnește capul pe pernă. Și parcă simți cum perna îi absoarbe toate grijile în timp ce-i citești despre aventurile celor trei haiduci.

Cine sunt cei trei despre care tot turui pe aici? Trebuie să-i citiți neapărat dacă până acum nu ați făcut-o. Laura e o zână care croiește povești împreună cu Andrei, prietenul ei înalt și fotograf. Eu mereu când o văd pe Laura îmbrăcată în rochie lungă, îmi închipui niște păsărele care-i bat la geam, rugând-o să le lase să o îmbrace, în timp ce niște fluturași îi aranjează părul, zăpăcindu-l pe Tic (care e cel mai iubit cățel din toată lumea). Le place tare mult să meargă cu bicicleta și au mereu în coșuri fericire, pe care o împart cu oricine are nevoie. De ce e Laura atât de frumoasă și specială? Datorită Andreiului ei, care nu vorbește mult, stă undeva în spate cu aparatul în mână așteptând momentul potrivit ca să-i surprindă minunăția fetei pe care o iubește. Andrei are cele mai simpatice declarații de dragoste și Laura îl pârăște, pentru că e prea drăguț ca să nu le spui și altora.  Tic e cel  care nu-i lasă să uite că viața nu e așa cum le-o povestesc oamenii, ci e așa cum o povestesc ei oamenilor.  Și pornesc la drum mereu împreună și parcă ajung într-un tărâm în care e totul verde și toată lumea zburdă și desenază inimioare. Am impresia că ei pleacă acolo și se întorc să ne povestească și nouă despre acel loc și încearcă să ne învețe cât e de simplu să fii fericit.

După ce le citești cărțile, vei vrea să le deschizi din nou și să le furi celor trei decorul. Dar tu nu vrei doar decorul, tu îi vrei pe ei. Pentru că ei au creioane colorate mai de calitate decât ale tale. Nț, ia-ți ascuțitoarea, pune creioanele la loc în cutie și începe să trăiești, să zâmbești, să visezi și să povestești și altora despre cei trei magnifici. După ce râzi cu drag de năzbâtiile lui Tic, îți vei dori un câine. Și-ți vei propune ca „atunci când vei fi mare” să plimbi și tu un Tic, sau  să teplimbe el pe tine, depinde de ce mărime va avea.

Eu atât vă mai zic: cumpărați cărțile și veți avea în casă două (care acum, în 2017, când corectez tot ce am scris aici, au ajuns să fie trei) bucăți din sufletul Laurei care e atât de puternic încât va schimba ceva în al vostru, în bine. Nu veți regreta. Vă va fi un prieten drag. Îl veți vedea pe Tic fugind după pietre printre rânduri, pe Laura o veți vedea așezându-și rochițele și aranjând niște flori într-o vază cumpărată dintr-un anticariat, iar pe  Andrei îl veți surprinde punându-i o floare în păr dragei lui, pregătindu-se să apese butonul magic. Îi veți vedea pe cei trei privind apusul, cu sufletul fericit că nu au irosit o zi. Cumpărați cărțile și după ce le terminați, puneți-le bine...citiți-le din nou când aveți nevoie de cineva care să vă aducă aminte câte culori are viața. Iar dacă ajung în vreo cutie, în pod, peste câțiva ani, când copiii/nepoții vă vor ruga să le spuneți o poveste, ori de au vreun coșmar, citiți-le despre cei trei haiduci. Spuneți-le că pe când ați cumpărat cartea din care le citiți, poveștile de pe vremea voastră au prins altă formă...că deja prințesa nu mai avea stare să stea în castel, ci se plimba și se tot plimba, cuprinzând în brațe întreaga lumea că nu avea nevoie de un zmeu care s-o aeare, ci avea un Tic și că prințul nu mai venea călare pe un cal alb , ci pe bicicletă și atât de tare era bicicleta lui, încât căra Universul în coșulețul ei.