Dor arzător.

Se vedea în ochii lui totul. Puteam să-i văd „of"-ul cum vrea să iasă. Am luat o lumânare cu miros de scorţişoară şi am pus-o pe jos, iar el a adus ciocolata caldă. Am așteptat să-mi spună ce dorea, deși știam. Am așteptat să ofteze lung și apoi să înceapă să vorbească tremurat. A ieşit un „offff" care s-a aşezat între noi, lângă lumânarea care încă nu era aprinsă.

-Tu...tu ce faci când ţi-e dor?

Era rândul meu să oftez.

-Când mi-e dor, fac multe. Dar depinde ce fel de dor am.

-Când ţi-e dor de cineva care a plecat din viaţa ta, fără să te avertizeze.

-.Aprind o lumânare şi o sting.

-Pur şi simplu?

-Da, pentru că îmi dau seama că aşa cum s-a stins flacăra, au plecat şi ei. Şi singurul lucru care a rămas sunt doar nişte urme de fum care, de multe ori, îți sufocă sufletul.

Of-ul era tot între noi, nu avea de gând să plece până când nu mai rămânea strop de ceară din lumânare. Aşa că am aprins-o din nou.

-Ce faci când ţi-e dor de cineva pe care îl iubeşti dar nu ştie?

-Scrii pe-o foaie ce simţi şi după, îi dai foc. Mai umpli o foaie şi îi dai foc. Scrii  şi arzi. Scrii şi arzi, până nu-ţi mai simţi mâna şi rămâi fără hârtie.

-Şi nu o să-ţi mai fie dor?

-Ooo, de-ar fi aşa uşor! Vei fi nevoit apoi să i-o spui! Îi vei spune cum ai încercat să-ţi arzi dorul, dar renăştea din propria cenuşă! Îi vei spune de câte ori ai încercat să-ţi ucizi dorul şi cum, după ore întregi de luptă, ţi-ai dat seama că dorul e nemuritor! Îi vei povesti cum focul ţi-a fost singurul aliat în lupta asta, dar nu putea face nici el mare lucru. Spune-i cum doar ea poate să-ţi vindece dorul. Spune-i că e singura care te poate vindeca de dor, de un suflet negru, de orice frică.

Ştiu că aştepta să-i întind un caiet şi un creion, dar nu am făcut asta, pentru că trebuia s-o scrie atunci când era singur. Oricât de mult l-ar speria.

-Dar...ce faci când ţi-e dor de cineva care e printre stele? Când ţi-e dor de copilărie? -asta! Asta aştepta of-ul să audă.

-Uită-te atent la flacără!

Era nedumerit şi îl simţeam cum se uită lung la mine, dar m-a văzut hipnotizată de flacără, a ridicat din umeri şi s-a bagat în jocul meu. Ştiam că vede ce văd eu, doar că în alt decor. Ştiam că-şi vede bunicii plimbându-se prin zăpadă. Ştiam că se vede pe el  fiind un băiețel care avea nisip  până şi în urechi. Ştiu că se vedea mângâind fiecare căţel care-i ieşea în cale. Ne-am întâlnit pentru un minut într-o cămăruţă, unde două bătrânele frământau şi cântau o doină...voiam să mergem unul spre celălalt, să facem cunoştinţă, dar ne împiedica o flacără. Ne-am mai întâlnit la poalele unui deal, rostogolindu-ne amândoi până jos. Ne-am întâlnit și într-un corcoduș, apoi în curtea în care fugăream găinile. Mai târziu ne-am luat la întrecere în lanul de porumb şi tot acolo l-am pierdut. Ultima oară l-am văzut  într-un cimitir, dar el era mai mare și aproape că nu-l recunoscusem. Aş fi vrut să merg la el, dar mă împiedica ceva. Nu era o flacără, ci un zid de întuneric, pe care e posibil ca el să-l fi construit. Cum să mă lupt cu întunericul, caa să mă lase să trec de el?

M-am trezit brusc, simțindu-i palma într-a mea. Simţindu-i buzele pe fruntea mea. A fost prima dată când flacăra s-a dus singură, fără lacrimi care s-o stingă. Nu mai era foc, nu mai era nici of-ul pe jos, nu mai era nici întuneric...era doar luna care și-a rugat vântul să ne stingă lumânarea.

P.S: Când am scris textul ăsta, am aprins o lumânare şi mi-am aşezat-o în faţa tastaturii. Am oftat şi mi-am lăsat dorul liber. L-am lăsat să zboare sus de tot, până la stele. La steaua mea. L-am lăsat să meargă prin ninsoare, să danseze prin trecut. L-am lăsat să viseze cu ochii deschişi. La sfârşit, l-am trimis afară, să înfrunte gerul crunt, să-mi ia de mână copilăria şi să se lase condus de ea. Acum, e tot acolo şi îl aud cum râde în mine pentru că bunicul îl gâdilă.