Fără ea. Fără el.

Foto:weheartit.com

 

Arde. E o flacăra mare între ei doi. El sare în foc, vrea să ajungă la ea, dar nu reuşeşte. Nu-l vede arzând, nu-i vede nici cenuşa, ci e doar întuneric acum. Întuneric în spate, întuneric în faţă, întuneric dacă închide ochii...întuneric şi frig. Parcă îi aude vocea şi se agaţă de ea, dar alunecă...

-Trezeşte-te!

Lumină. Vocea lui. El. Căldură. Braţele lui în jurul ei. Lumină. A fost un vis. A fost iar acelaşi vis. O lacrimă. Căldură.

-E bine! E totul bine! Vrei nişte apă? Nu? Un ceai? Bun, stai că-ţi aduc...

E atât de bine să-l audă mişcând prin bucătărie, să audă cum scapă totul din mână. E bine să fie gălăgie. E bine să-l strângă de mână când simte cum îi arde ceaiul gâtul. E bine să-i audă respiraţia în timp ce adoarme. E bine...acum e totul bine..

El nu mai are de gând să doarmă. Nu a stins nici becul. Şi-a făcut o cafea. Încă nu s-a oprit din tremurat. Blestematul ăla de vis. De fiecare dată acelaşi, de fiecare dată mai înfricoșător. De fiecare dată aceeaşi întrebare: De ce?. A vindecat-o de singurătate, i-a luat-o de gât şi i-a zis să nu mai treacă pe acolo, că are grijă el de ea. I-a îngrijit dorul şi i l-a băgat în pat să se odihnească, i-a adunat lacrimile şi a udat trandafirii cu ele. A făcut-o să strălucească din nou. 

Dar visul nu dispare. De ce e nesigură? Chiar nu-şi dă seama că dacă n-ar fi ea, el e cel care ar avea coşmaruri? Coşmaruri care l-ar face să nu mai doarmă niciodată. Chiar nu ştie că fără ea, el ar fi cel care şi-ar da foc? Nu a înţeles nici acum că, fără ea, ar fi mers mult şi bine până ar fi găsit locul unde şi-a îngropat sufletul, ar fi făcut o groapă mai adâncă şi l-ar fi aruncat acolo pe vecie? Nu ştie că, de nu s-ar fi întâlnit în pădurea aia deasă, nu şi-ar fi amintit unde l-a îngropat? Că făra ea, acum ar fi fost un om făra suflet? Că el n-ar putea să-i fie o gazdă bună singurătăţii şi ar alunga-o, devenind care nu mai era nici măcar singur, ci pur  şi simplu n-ar mai fi?

Se uită la ea, se uită după vreun semn, în caz că e nevoie să o trezească din nou,dar de data asta vede o urmă de zâmbet. E aceeaşi urmă de zâmbet pe care o avea când s-a îndrăgostit de ea, când i-a luat frunza căzută în păr. Zâmbeste şi el, pentru că ea nu ştie că după ce i-a întors spatele, s-a aplecat şi a ridicat frunza, ca s-o transforme în semn de carte. 

Zâmbește şi el, căci şi-a adus aminte de reacţia ei când a auzit ca au acelaşi vis, cu acelaşi felinar, cu aceiași fulgi, cu acelaşi dans...

Dar cel mai frumos a fost când i-a împlinit visul. Era frig, pe undeva în depărtare un câine lătra o pisică. El s-a oprit sub felinar, ea se uita la el cu privirea aia, gen: Ce naiba faci?, şi-a scos telefonul şi brusc se auzea parcă șoptită, melodia lor. Au început să danseze, pardon, să plutească, fiind erau doar ei pe lume. Ei doi, fulgii şi pisica amărâtă care reuşise să scape de gura câinelui.

Ce mai râdea în sinea ei, pisica, de câine, că el nu putea să vadă  minunăţia de sub felinar.

Dor arzător.

Se vedea în ochii lui totul. Puteam să-i văd „of"-ul cum vrea să iasă. Am luat o lumânare cu miros de scorţişoară şi am pus-o pe jos, iar el a adus ciocolata caldă. Am așteptat să-mi spună ce dorea, deși știam. Am așteptat să ofteze lung și apoi să înceapă să vorbească tremurat. A ieşit un „offff" care s-a aşezat între noi, lângă lumânarea care încă nu era aprinsă.

-Tu...tu ce faci când ţi-e dor?

Era rândul meu să oftez.

-Când mi-e dor, fac multe. Dar depinde ce fel de dor am.

-Când ţi-e dor de cineva care a plecat din viaţa ta, fără să te avertizeze.

-.Aprind o lumânare şi o sting.

-Pur şi simplu?

-Da, pentru că îmi dau seama că aşa cum s-a stins flacăra, au plecat şi ei. Şi singurul lucru care a rămas sunt doar nişte urme de fum care, de multe ori, îți sufocă sufletul.

Of-ul era tot între noi, nu avea de gând să plece până când nu mai rămânea strop de ceară din lumânare. Aşa că am aprins-o din nou.

-Ce faci când ţi-e dor de cineva pe care îl iubeşti dar nu ştie?

-Scrii pe-o foaie ce simţi şi după, îi dai foc. Mai umpli o foaie şi îi dai foc. Scrii  şi arzi. Scrii şi arzi, până nu-ţi mai simţi mâna şi rămâi fără hârtie.

-Şi nu o să-ţi mai fie dor?

-Ooo, de-ar fi aşa uşor! Vei fi nevoit apoi să i-o spui! Îi vei spune cum ai încercat să-ţi arzi dorul, dar renăştea din propria cenuşă! Îi vei spune de câte ori ai încercat să-ţi ucizi dorul şi cum, după ore întregi de luptă, ţi-ai dat seama că dorul e nemuritor! Îi vei povesti cum focul ţi-a fost singurul aliat în lupta asta, dar nu putea face nici el mare lucru. Spune-i cum doar ea poate să-ţi vindece dorul. Spune-i că e singura care te poate vindeca de dor, de un suflet negru, de orice frică.

Ştiu că aştepta să-i întind un caiet şi un creion, dar nu am făcut asta, pentru că trebuia s-o scrie atunci când era singur. Oricât de mult l-ar speria.

-Dar...ce faci când ţi-e dor de cineva care e printre stele? Când ţi-e dor de copilărie? -asta! Asta aştepta of-ul să audă.

-Uită-te atent la flacără!

Era nedumerit şi îl simţeam cum se uită lung la mine, dar m-a văzut hipnotizată de flacără, a ridicat din umeri şi s-a bagat în jocul meu. Ştiam că vede ce văd eu, doar că în alt decor. Ştiam că-şi vede bunicii plimbându-se prin zăpadă. Ştiam că se vede pe el  fiind un băiețel care avea nisip  până şi în urechi. Ştiu că se vedea mângâind fiecare căţel care-i ieşea în cale. Ne-am întâlnit pentru un minut într-o cămăruţă, unde două bătrânele frământau şi cântau o doină...voiam să mergem unul spre celălalt, să facem cunoştinţă, dar ne împiedica o flacără. Ne-am mai întâlnit la poalele unui deal, rostogolindu-ne amândoi până jos. Ne-am întâlnit și într-un corcoduș, apoi în curtea în care fugăream găinile. Mai târziu ne-am luat la întrecere în lanul de porumb şi tot acolo l-am pierdut. Ultima oară l-am văzut  într-un cimitir, dar el era mai mare și aproape că nu-l recunoscusem. Aş fi vrut să merg la el, dar mă împiedica ceva. Nu era o flacără, ci un zid de întuneric, pe care e posibil ca el să-l fi construit. Cum să mă lupt cu întunericul, caa să mă lase să trec de el?

M-am trezit brusc, simțindu-i palma într-a mea. Simţindu-i buzele pe fruntea mea. A fost prima dată când flacăra s-a dus singură, fără lacrimi care s-o stingă. Nu mai era foc, nu mai era nici of-ul pe jos, nu mai era nici întuneric...era doar luna care și-a rugat vântul să ne stingă lumânarea.

P.S: Când am scris textul ăsta, am aprins o lumânare şi mi-am aşezat-o în faţa tastaturii. Am oftat şi mi-am lăsat dorul liber. L-am lăsat să zboare sus de tot, până la stele. La steaua mea. L-am lăsat să meargă prin ninsoare, să danseze prin trecut. L-am lăsat să viseze cu ochii deschişi. La sfârşit, l-am trimis afară, să înfrunte gerul crunt, să-mi ia de mână copilăria şi să se lase condus de ea. Acum, e tot acolo şi îl aud cum râde în mine pentru că bunicul îl gâdilă.