Cuibărire

Foto: wheartit.com

 


  

Îşi închide uşor cartea şi se cuibăreşte la pieptul lui. El zâmbeşte. Ştie...

Ştie că nu s-a cuibărit pentru că îi e frig, ci pentru că personajele din carte au devenit rele, pentru că decorul e prea întunecat, pentru că povestea de dragoste de acolo a devenit prea complicată şi nu mai e doar iubire, ci au început să apară şi cuvinte tăioase. Dar el iubea momentul ăsta, pentru că așa îi arăta cât îl iubește, că la pieptul lui găseşte siguranţă şi  că îl consideră singura persoană care-i poate demonstra că uneori, viaţa reală poate fi mai bună decât cea din cărţi. O strânge tare.

-Nu vreau să moară!

 -Poate nu o să moară..

 -Ştii tu ceva?

-Nu, dar hai să citim împreună și să aflăm. Vrei?

Nu au terminat cartea, pentru că la un moment dat a devenit înspăimântătoare chiar şi pentru el. Aveau nevoie de forţe noi pentru a trece prin furtuna din lumea de acolo. Important e că personajele supraviețuiseră, de soarta iubirii nu erau prea siguri.

S-au pus să doarmă, dar nu au uitat să pună folclorul să cânte. Da, ei adorm doar pe folclor, pentru că le aminteşte de cea mai liniştită perioadă din vieţile lor, de copilărie şi de cum li se făcea pielea de găină când își auzeau bunicuțele cântând prin ogradă, sau în timp ce făceau nişte plăcinte. Iar când se opreau, le ziceau :„Mai cântă!”

El totuși nu poate adormi, căci prea l-au neliniştit toate obstacolele pe care iubirea personajelor din carte le întâlnește. Dacă trebuiau să treacă ei prin toate alea? Ar fi reuşit? Ar fi renunţat vreunul din ei? Nu ştie cât de bine îi este ei avându-l alături, sau cât de bine i-ar fi fost fără el...dar ştie sigur că cel mai bun lucru care i s-a întâmplat vreodată e ea...Oare știe asta?

Se uită la ea cum doarme. Oare are un somn liniştit sau are un coşmar şi el nu e pe acolo să o ajute?

Când a cunoscut-o, făcea greşeala de a vedea prima dată binele în om, iar apoi ajungea să sufere din cauza răului care ieşea treptat la suprafaţă. A învăţat-o să facă invers, să caute răul dintr-o persoană când o întâlneşte, apoi să scoată binele din ea. E singurul lucru pe care l-ar fi schimbat la ea. Şi de fapt, nu l-a schimbat, ci doar i-a arătat cât de bine îţi face să te mai gândeşti şi la propria persoană câteodată. Nu, el n-ar schimba nimic la ea, pentru că ştie că îi e frică de schimbări bruști.

Îi mai dă un sărut pe frunte, stinge lampa şi începe să îngâne melodia ce se auzea în cameră...

„Dorule, măi dor nebun

Multe-aş mai avea să-ţi spun..."

  

Machiaj

E iar dimineaţă. El e încă în pat. E parcă intrat în transă. O priveşte cum se pregăteşte să iasă în lume, să-i zâmbească soarelui, să-i spună un „Bună dimineaţa" plin de viaţă fetei de la cafenea - care purta cândva după ea o valiză plină de vise, dar acum a mai rămas doar unul: să scape de acolo şi să simtă din nou cum e să aibă gust cafeaua. Singurul lucru bun din zilele ei e fata care-şi cumpără cafeaua de la ea, iar la prânz se întâlneşte cu băiatul ăla simpatic şi beau un cappuccino toţi trei. Partea cea mai faină sunt poveștile de dragoste pe care i le spune,  pe care zice că le ştie de la stele și apoi îi spune despre viaţa plină de minuni, pe care ar putea s-o aibă şi ea. Dac-ar avea curaj.

E gelos. E gelos pentru că se pregăteşte cu atâta atenţie ca să o vadă ceilalţi. El nu ştie că se chinuie atâta doar pentru ca el să-şi înceapă ziua zâmbind, gândindu-se la iubire, la ea. Din partea ei, tot machiajul ăla de pe masă ar putea să ardă. Cine ştie, poate ar ieși flăcări colorate.

Ar fi mai uşor dacă i-ar spune asta, sau dacă el i-ar spune că toată frumuseţea ei stă sub machiaj, sub trup. Dar cuvintele astea plutesc în aer toată ziua şi nu le pot prinde niciunul dintre ei.

El voia să-i spună „Mulţumesc!". Voia să-i mulţumească pentru că i-a arătat că viaţa nu e doar dimineaţă, prânz, seară şi puţină noapte. Nu! L-a învăţat că viaţa e toate momentele dintre astea, e toţi fluturii pe care-i vezi, toate păsările care-ţi cântă ca să-ţi meargă bine, toţi norii care-au stat deasupra ta, fiecare om întâlnit, toţi paşii tăi, credinţa, fiecare îmbrăţişare, fiecare sărut, fiecare discuţie la miezul nopţii, fiecare foc de tabără, fiecare cântec de chitară, fiecare clipire, fiecare strângere de mână, fiecare dorinţă, fiecare stea căzută.

Știe că, atunci când va rosti acest „Mulţumesc!" îi va demonstra că o iubeşte mai mult decât ar fi crezut. Și-ar demonstra-o și lui.

Voia să i-o spună. Voia.... Ea se întoarce spre el, fiind gata să-i spună că se vor vedea la prânz, iar atunci el se ridică în sfârşit din pat, o sărută pe frunte, aşa cum îi plăcea ei. Voia...

-Muţumesc!, se auzi rostind, aproape şoptit și puţin speriat.

Ea îi zâmbeşte. E cel mai frumos zâmbet pe care i l-a oferit până atunci. Îl sărută...

...şi începe să-şi dea machiajul jos.