 |
| Foto: weheartit.com |
Dansează. E în pijama, pentru că nu mai
suportă să stea doar în boxeri și tricou de când el e plecat...
Acum e singură. Cu tot ce înseamnă asta. Nu
mai are nimic, nici suflet, nici oameni, nici vise, nici momente. E aşa
pentru că i-a dat atenţie unui om a cărui obiectiv era să-i facă şi pe
ceilalţi să fie ca el, în loc să caute ajutor. Şi destinul i-a adus-o pe ea în
faţă, iar el tare fericit a fost când a văzut-o că pleacă abătută. S-a lăsat
convinsă că visele nu te ajută, că până la urmă, visele te vor face să suferi,
că speranţa e doar o farsă. Nici măcar el nu a putut-o ajuta
să-şi scoată ideea asta prostească din cap. Din cauza asta l-a pierdut
şi se blestema în fiecare zi pentru asta. Aşa a început să înlocuiască ceaiul
de dinainte de culcare cu două-trei pahare de vodkă.
Nici nu mai ştie de când n-a mai închis
ochii şi a zâmbit, amintindu-şi de cum alerga desculţă prin iarbă. Nu mai
ştie când s-a uitat ultima oară după o stea căzătoare, dar probabil că el o
ţinea de mână. Nu, n-are nici cea mai mică idee când a fost ultima dată când
i-a zâmbit soarelui, chiar dacă nu se înţelegeau prea bine, sau când a ieşit
ultima oară după ploaie ca să să-şi aducă aminte că trăieşte şi asta e tot ce
contează. De atunci au căzut mii de stele, au fost mii de apusuri şi răsăritur,i
şi a plouat de nenumărate ori. Înainte îi plăcea să se întindă pe iarbă sau pe-o
bancă şi să se uite la nori, iar ei îi şopteau „Fugi!", acum nu se
uită în sus, pentru că ştie că tot ce-ar auzi ar fi vocea ei şi a lui:
„-Norii
mi se par cei mai liberi!
-Mai
liberi decât păsările?
-Normal!
Păsările toamna pleacă pentru că trebuie, dar norii sunt liberi să aleagă dacă
stau sau dacă pleacă, dacă stau singuri sau împreună!"
L-a pierdut atunci când şi-a pierdut
inocenţa şi naivitatea. Glasul a început să-i sune dur, fără niciun pic de
gingăşie, iar întrebările îi deveniseră scurte şi inutile. Nu-l judeca,
pentru că ştia că asta iubea cel mai mult la ea, recunoștea că fără naivitatea
ei nu mai avea niciun farmec.
Ar fi sperat că într-o zi să-i bată din nou la
uşă, chiar dacă doar pentru cana pe care şi-o lăsase intenţionat la ea...dar nu
mai ştie cum e să speri.
Era un „oarecare" ceo saluta cu
zâmbetul până la urechi când o vedea în fiecare dimineaţă în cafenea. Nu era
sigură dacă îi plăcea de ea sau pur şi simplu era politicos. Nu se chinuia să-i
răspundă niciodată, dar azi i-a trecut o imagine prin faţă. Poate că acest
oarecare avea să o înveţe iar cum să zâmbească, cum e să
speri. Poate că avea să o convingă să-l sune, iar dacă-l suna,
poate că el ar fi descoperit că încă o iubea...
A salutat un străin pentru prima oară după mult
timp şi s-a aşezat lângă el, pentru că acest străin, acest oarecare,
fără să spună nimic, o învăţase cum să viseze din nou.
Un singur lucru îi trecea prin gând în
fiecare seară când dansa pe muzica sufletului, în camera mare şi goală:
De ce, nici măcar el, nu şi-a putut da seama că cineva care e naiv ca un copil,
crede tot ca un copil şi e nevoie doar de un cuvânt să-l determine să se
schimbe total?
