 |
| credit photo: pinterest |
Mi-e dor de scris. N-aș fi crezut
niciodată că dorul acesta va durea vreodată. E o altfel de durere, pe care o
simt din vârful degetelor până în inimă, unde s-a format un mare hău.
Când am privit prima dată în
groapa aia, m-am înspăimântat, căci acolo înainte fusese o cutie, o
cutie mare și frumoasă, plină de cuvinte.
Acum, pe fundul gropii mai erau doar
câteva cuvinte și alea mici, amărâte, iar pentru mine nu erau suficiente.
Aveam nevoie de mai multe, din care să-mi fac o plapumă să-mi țină de cald pe
frigul acesta care venea din adâncul golului.
Scrisul mi-a umplut mereu
golurile pe care le purtam cu mine zilnic, scrisul le făcuse suportabile,
scrisul mă făcuse să cred că n-aveau să fie goluri toată viața, mă făcuse să
cred că o să fie bine. Și acum, când se adeverise totul, mă părăsea în loc să
sărbătorim fericirea?
Unde s-a dus? Nu știu, cred că
undeva pe drum, în ultimii 2 ani, m-am împotmolit în numere și în niște
întrebări care nu i-au plăcut. Cred că undeva pe drum se săturase de mine, că
luam deja scrisul în serios și nu mai era despre eliberare, despre sentimentul ăla
pe care-l aveam după ce dădeam click pe „post”. Nu, click-ul ăla devenise
„mda, dar parcă nu-i fain și nu o să le placă”. Cred că aici am greșit, la acel „mda”. Pentru că scrisul n-a fost
niciodată pentru alții, ci a fost întotdeauna despre și pentru mine. Sigur, mă
bucuram când cineva îmi zicea cât de bine le-a încălzit sufletul plapuma mea de
cuvinte. Dar bucuria cea mai mare era faptul că eu făcusem asta!
Dorul de scris lasă un gol
diferit și greu de cărat. Scrisul e parte din mine, umblam peste tot ținându-ne strâns de
mână. E greu să nu-ți mai găsești niciunde lucrul care te definea. Ne-am mai
întâlnit de câteva ori, dar în tăcere, ne mângâiam timp de câteva cuvinte pe o foaie
și apoi pleca repede, lăsându-mă iar să mă uit în gol, neștiind cum să-mi mai
folosesc degetele.
Sunt 10 ani de când am pornit pe
drumul acesta și nu vreau să-i dau drumul așa de ușor. Nț, trebuie să fim
împreună pe viață, cu texte bune și texte rele. Nu ne putem lepăda unul de
celălalt, nu avem voie. Și aș vrea să-i mulțumesc că a mai trecut din când în când pe la mine
și nu m-a lăsat de tot în hăul acela mare, că i s-a făcut milă de mine și n-a vrut să mă vadă prăbușită. Mi-a oferit
cât să am de ce mă agăța, până ne simțim amândoi pregătiți să fim iar zilnic
unul cu celălalt.
Aș vrea să zic „I am back,
babies!”, dar nu merge așa. Nici cu promisiuni nu merge, că de mâine ne vedem
zilnic dragă foaie sau promit că scriu măcar 10 propoziții. Neah, promisiunile
se sparg înainte de a fi rostite. Aici trebuie luat totul ușor, ca să nu iasă haos.
Dar e bine că am de ce mă agăța.
Cât despre ăștia 10 ani de când
există locul acesta în care mi-am lăsat lacrimile, dorurile, iubirile și mai
ales, durerile, nu pot decât să fiu recunoscătoare. Recunoscătoare pentru
spațiul acesta alb care așteaptă să fie umplut și mai ales, recunoscătoare
pentru toți ce care au aruncat un ochi peste cuvintele mele.
