#1

 

Nu e ușor să-ți pierzi prietenul cel mai bun. Nu știu cum se simte când ești adult, dar când urmează să intri la liceu fără cel mai iubit om al tău, e al naibii de greu.

Nu voia să mai facă asta. Nu. Refuza să cunoască oameni noi, refuza să-și aleagă un loc în sala de clasă. Tot ce voia era să stea sub plapumă, să nu mănânce, să plângă. Apoi iar să plângă.

„Au trecut câteva luni”, îi tot spunea mama ei, iar de fiecare dată ea își trage și mai mult plapuma peste ea.

Și ce? Asta presupune că ar trebui să fi uitat toate planurile pe care și le făcuse cu el? Își făcuseră planuri pentru o viață. O viată! O viață pe care un prost beat la volan le-o furase atunci când intrase pe trotuar peste el. El venea pur și simplu către ea. Era liniștit și vesel, cu buzunarele pline de dulciuri pe care urmau să le devoreze împreună. Și în timpul ăla ar fi bombănit despre cât de fain o să fie la liceu, despre cât de tare o să fie apaludată când o să câștige „Miss Boboboc”,  de cât de mândri or să-și facă părinții cu notele de la BAC, cât de sus își vor arunca toca la absolvirea facultății (deși niciunul nu știa la ce facultate o să dea, dar mai aveau timp...). Trebuiau să mai aibă timp. Timp să se îndrăgostească, timp să sufere din iubire, timp să se certe că nu-și mai acordă atenție, timp să se împace.

„Mai vreau timp!” , strigase ea tare într-o zi și apoi izbucni într-o nouă criză de plâns.

Intrase bunica ei în cameră și o mângâiase pe creștet până adormise. Când se trezise a doua zi, pe noptieră, lângă un pahar de lapte și niște biscuiți, stăteau o carte, o agendă și un stilou. Pe carte era lipit un bilețel: „Citește! O să-l găsești în mii de rânduri. O să-l regăsești în zeci de personaje. Iar atunci când ți se face dor de el, scrie-i. O să-ți răspundă cum poate: printr-un strop de ploaie, o adiere de vânt, sau chiar printr-o replică dintr-o carte. El trăiește atâta timp cât îl iubești. – Bunica”.

N-a prea atras-o pe ea cititul, dar asta și pentru că părinții ei erau profesionișitii în domeni mai realiste. Ea intrase la un profil uman doar pentru că îl urma pe el în tot ce făcea.

Carte primită avea coperțile tare frumoase, îi plăcea. Trase aer în piet și începu să citească. După primele cinci pagini, făcuse o pauză de plâns, apoi continuase. Bunica ei mai intra în cameră să îi aducă apă sau câte ceva de ronțăint. Terminase cartea târziu în noapte, iar după ce a închis-o, a pus mâna pe telefon și vru să-i trimită un  mesaj, apoi a trântit telefonul pe jos și a deschis agenda abia primită.

„Băi, noi de ce nu am citit până acum? Adică nu noi, eu!? Că tu mereu aveai o carte pe noptieră. De ce nu mi-ai aruncat niciodată o carte în cap, să-mi spui: ia, face bine la sănătate. ?

În schimb, îi arunca bunica ei cărți pe pat. Îi aruncase una și pe scenă, atunci când câștigase Miss Boboc. Și tot atunci primise o nouă agendă  în care scrisese chiar în toaleta Casei de Cultură, după ce și-a dat rochia și coronița jos în vestiar.

„Eu?  Miss Boboc? Ha ha ha  ha ( a se nota că acesta devine încet un plâns în hohote). Te-am căutat cu privirea în toată sala. Pe tine, care se presupunea că o să mă privești stălucind din culise. Și așa ai făcut, nu? Poate să zică ăia de la tehnic orice, eu știu că reflectorul ăla care s-a stricat fix când trebuiau să anunțe câștigătorii, a fost felul tău de a-mi spune că eu n-am nevoie de lumini fancy ca să fiu o stea.”

Și au mai trecut ani. Și-a citit cărți multe. S-a îndrăgostit. A suferit și n-a avut un umăr pe care să plângă, așa că a plâns pe umerii personajelor din cărți. Apoi a plâns pe umerii lui Caragiale, Călinescu, Ștefan cel Mare, căci venea Bacul. Și  s-a suit în el, a scris,  l-a luat.

            „Băi! Am luat 10 la istorie! La istorieee! Eu, care n-o sufeream deloc, oricât de mult încercai să o faci interesantă. Am făcut-o pentru tine, să știi. Și pentru ai tăi, căci le-am promis în discursul de la festivitatea de absolvire. Cine ar fi crezut că în mine zace un pui de Eminescu?

Ah...nu mă duc la facultate. Nu pot să mai stau trei ani într-o bancă, fără ca tu să-mi mâzgălești cursurile. M-am înscris la un curs de bussiness, pentru că planul nostru legat de cafeneaua aia mișto nu erau doar copilării. Iar pe lângă asta, m-am mai înscris...ține-te bine, la un curs de scriere creativă. Ți-am zis, următorul Eminescu...eu sunt! Îți dai seama că atunci când a auzit, bunica s-a înfoiat toată și a zis că știa ea ceva când mi-a dat agenda aia.

Așa-i. Știa că doar prin scris aș fi putut să-mi exprim toată durerea, frustrarea și tot dorul...”

După vreo doi ani, bunica ei se îmbolnăvise și se dusese alături de el. Îi lăsase  ei moștenire toți banii și-i lăsase scris : „Mi-ai adus atâta lumină când erai mică, apoi te-ai închis atât de tare în tine încât degeaba aprindeam toate becurile, căci nu vedeam nimic altceva decât durerea ta în toată casa.  Apoi mi-am amintit că mama, când eram mică și bolnavă, ca să-mi ia gândul de la dureri îmi inventa povești. Am zis să încerc, poate o să-ți mai ia și ție gândul. Am fost atât de fericită când te-ai ridicat în sfârșit din pat și mi-ai cerut încă o carte.

Sunt atât de mândră de tine. De toate textele publicate în revista școlii, în ziarul orașului. Le păstrez pe toate într-un album. Și-ți dai seama că sunt tare mândră că ți-am dat agenda aia și condeiul.

Acum, gata. Du-te să devii umătorul geniul literar, eu o să citesc tot,  de Acolo. Și ia bănuții ăștia ca să îndeplinești un vis de copii, de care râdeau adulții mai demult. Ce știau ei? Să te gândești mereu la mine și la cât de mult îmi plăcea să beau cafea.”

Iar fata asta făcuse. Deschise cafeneaua „Lumina” și se gândea la câtă lumină adusese bunica în viața ei atunci când îi arunca în pat cărți. Se mai gândise că de-ar fi să urce pe o scară făcută din cărțile de la bunica ei, ar ajunge foarte aproape de cer.

 

Deasupra ușii de la intrare, pe interior, era așezat un reflector care nu mergea. În schimb, de fiecare dată când se afla ea sub el, o rază de lumină puternică intra pe geam și o încălzea, făcând-o să strălucească.