Ce naivi suntem noi, nepoții lumii, când vine vorba de „mai târziu”-ul bunicilor. Când ne spunem că-i sunăm mai târziu sau că ne gândim la ei mai târziu. Ne luăm cu alte lucruri de-ale vieții și-apoi uităm. Uităm că viața are un număr limitat de „mai târziu”-uri, mai ales cea a bunicilor. Uităm că „mai târziu” poate deveni oricând „prea târziu”.
Așa că, uite, mamaie, îți spun
azi, când e prea târziu, că eu așa știu să iubesc. Și-așa știu să-mi
plâng toate durerile: scriind. Nu ți-am povestit niciodată despre treaba asta
cu scrisul. Am vrut, o dată, să mă apuc să-ți spun cum e, dar era gălăgie prin
bucătărie și ne-am luat cu alte conversații de prin casă. Numa` mie mi se pare
că în bucătăria aia mică, în care au alergat zece nepoți, nu se ducea nicio
discuție la bun sfârșit? Am vrut să-ți spun despre harul ăsta pe care mi l-a
pus Dumnezeu în brațe, în ziua aia când m-ai întrebat, nedumerită, dacă am scris
o carte și nu ți-am zis de ea. Nu scrisesem, mamaie, dar o scriu acum și ți-aș fi
citit-o în seri de iarnă, lângă sobă, până s-ar fi făcut cartofii în ler, dar tu
n-ai mai avut răbdare. Aducându-mi aminte despre ziua aia în care mi-ai pus
întrebarea, mi-am dat seama ce mi-era cel mai drag la tine: cum te mândreai cu
noi! Mi te imaginam, de fiecare dată când îmi spuneai că îmi transmite vreo
mătușă îndepărtată felicitări sau baftă, cum stăteai la telefonul de lângă
televizor și pălăvrăgeai. Parcă te și aud cum ne luai pe fiecare în parte și ne
făceai cei mai buni nepoți din Univers. Zece suntem. Și doi strănepoți. Și mai aveai de cunoscut! Aveam de gând să-ți
fac cunoștință, într-o zi din depărtare, cu o strănepoată pe care s-o cheme ca pe
tine...dar tu n-ai mai avut răbdare să-mi pun viața în ordine.
Zece suntem și pe toți ne-ai crescut cum ai știut mai
bine. Cu pâine proaspătă și cel mai bun borș din lume. Cu apă rece din fântână
și cu ouă din grădină. Cu strigăte din grădinuța cu legume și cu foc mereu în
sobă. Poarta curții tale a fost mereu poarta mea spre copilărie. Intram pe
ea și hop, eram iar o mogâldeață mereu bosumflată. Dar ce fericită eram când mă luai cu tine pe
deal și înainte să urcăm îmi spuneai să te aștept, apoi tu treceai strada și
intrai la chioșc să bagi ceva bun în traistă. Ah, traista aia în care s-au
plimbat atâtea eugenii, napolitane și înghețate. Unde ai lăsat-o? Și traista
plină de alune strânse din copac? Of, așa-i că nu ți-am spus niciodată că erai
una dinte cele mai curajoase femei de pe pământ: cum făceai să nu-ți fie frică
de absolut tot ce mișcă prin iarbă? Zece suntem și toți zece ne-am mai dori o seară în
care să ne verși o cană de apă caldă în cap, ca să-l clătim de șampon. Zece
suntem și pe toți zece ne-ai învățat cum bat clopotele în sat pentru mort și
tot noi, ăștia zece, refuzăm să-ți auzim clopotul...
Știu, mamaie, că ești acum așezată pe același nouraș pe
care stă și bunicu, cuscrul tău, atunci când mă apuc de scris. Te aud cum cânți
ceva știut doar de tine, ca să-ți mai alini durerea și cum spui rugăciuni ca să nu ne mai doară pe noi. Acolo să stai, mamaie, pe nourașul ăla,
căci o să fac tot posibilul să fii în continuare mândră de mine. Și de noi
ăștia care azi am vorbit cu tine toată ziua, fără să primim un răspuns înapoi.
