 |
| Foto: weheartit.com |
Observasem încă de când te-am cunoscut la mare, că strâmbi din nas atunci când ți se propune să bei un ceai. Scuturi din cap și spui „Cafea, dacă se poate”. Nu înțelegeam de ce. Dar nici nu mi-am bătut capul cu asta, ci doar am ridicat din umeri și mi-am zis că e ceva legat de plantele din el. Mi-am amintit de lucrul ăsta, azi, când mi-a spus prietenul tău cel mai bun că tu ești ceașca de ceai a lumii. Îmi trec acum prin față toate poveștile tale din trecut, în care oamenii au ales mereu să plece, chiar dacă ai încercat să le oferi tot ce aveai. N-au stat, căci tu erai doar o ceașcă de ceai.
Ești omul la care trăgeau sufletele cu
probleme prea grele, așa cum trag oamenii însetați la o fântână. Îți puneau pe
masă tot ce nu mai puteau duce în spate. Le așezau pe toate, cât timp se răcea
ceaiul. Însă ceaiul se răcise deja de câteva minute bune, iar ei nici nu se atinseseră de cană când se ridicau dintr-odată în picioare și pășeau mai ușor decât înainte. Ceaiul era rece și nu
mai era bun de nimic. Își făcuse treaba, liniștise furtuna, acum putea fi
aruncat în chiuvetă. Ți-ai făcut și tu treaba, poți fi aruncată în cutiile
cu oameni care au trecut prin viața mea la un moment dat. Cam asta aveai impresia că ți se transmite de
fiecare dată când un om dispărea fără urmă, nu-i așa? Te uiți mereu la cutiile
alea de ceai din magazine și-ți vine să le dărâmi pe toate, căci ți se par că
vând doar o iluzie: că un om ține în casa lui niște plicuri de ceai pentru că
i-ar plăcea pur și simplu, și nu pentru că ar avea nevoie de vreun beneficiu pe
care i-l aduce. De când ai realizat asta și ai început să știi ce vrei să fii
de fapt, nu ai mai băut ceai. Suporți ceaiul doar când îl dai pe DOC la maxim
în mașină.
Ți-a luat ceva să realizezi ce vrei să fii.
Tu vrei să fi o cană plină de cafea. Să fii cea care trezește toate simțurile
omului dimineața. Să fii gustul cel mai dorit. Să fii cea care-l face pe om să
fie mai prezent în tot ce i se întâmplă pe parcursul unei zile. Să fii cea pe
care nimeni n-o lasă să se răcească, ci căreia îi sunt absorbite cu nesaț toate
poveștile. Să fii întâlnirea cea mai așteptată la începutul zilei. Cea
care deschide ochii și te face puternic. Cea de care ți se face poftă, chiar
după ce tocmai ai terminat o cană de băut...
Te-ai trezit și m-ai prins iar pe fotoliu, veghindu-ți visele și fiind atent să nu se transforme vreunul în coșmar. Mi-ai aranjat perna de lângă a ta și ai scos, din dulapul din dreapta ta, o pătură, pentru mine, pentru că știi că mereu dezvelești oamenii fără să vrei, atunci când dormi bine. M-ai rugat să vin lângă tine, să nu mă mai chinui pe fotoliu. Accept. Dacă tu, atunci când dormi bine, îi lași pe oameni fără partea lor de plapumă, eu nu dorm bine decât atunci când te foiești, și, fără să-ți dai seama, îți așezi gamba peste mijlocul meu, dând o plapumă pe jos, semn că dormi liniștită.
Nu mai beau ceai niciodată! Zilele mele vor fi pline doar de cafea....”
