 |
| Foto: weheartit.com |
Draga mea,
sunt un ticălos!
În fiecare seară, după ce ne scriem „Culcă-te,
e târziu!”, eu rămân treaz...și te înșel. În timp ce tu oftezi de zece ori
înainte să adormi, eu oftez sub ochii ei. Pe când tu îi scrii prietenului tău
cel mai bun că ți-e dor de mine și că viața e nedreaptă, eu îi spun ei că mi-e dor de tine.
Ce ipocrit, nu?
Știu că ai vrea
să-mi cunoști toate grijile și să-mi fii alături, iar eu tac mereu, spunându-ți că
nu vreau să vorbesc despre asta. Te mint! De fapt, în fiecare seară ies pe
balcon și fumez câteva țigări în timp ce-i spun ei despre tot. Despre cât mi-e
de frică și despre durerea pe care n-am reușit să o ascund niciodată. Despre
fantoma căreia n-am reușit să-i dau foc și din cauza căreia nu pot să te iubesc
așa cum ne-am dori amândoi. Nu știu cum să-ți spun toate astea, pentru că nici
eu nu înțeleg de ce mi-e atât de greu să fac pașii ăia puțini, dar atât de
necesari pentru ca basmul să devină realitate. Așa că o întreb pe ea, prietena
ta dragă. Da, o cunoști. Suntem nebuni amândoi și te vorbim pe la spate. În
fiecare seară, beau un pahar cu Luna și aștept să-mi dea mințile înapoi.
Îi spun că mi-e dor
de tine. Îmi îngrop fața în mâini sub privirea ei și îi spun, înfundat, despre
singura mea grijă, care ești tu! Despre cum mi-e frică de faptul că nu mai știu
să iubesc, iar tu meriți atât de multă iubire. Îi zic că mi-e teamă că îți vei aminti de clepsidra care îți monitoriza răbdarea și vei vedea că nisipul a ajuns la fund demult. Îi spun că totuși sper, căci asta
m-ai învățat să fac. Asta mi-ai redat: magia speranței. Sper că o să ai puterea
să-mi spui că sunt un prost atunci când o să afli de ce sunt laș, că o să
mă bați în piept cu mâinile tale mici și o să mă anunți că pleci. De ce ai mai
rămâne? Dar o să strig după tine, pentru că asta vrei, nu-i așa? Să-ți strig numele și să
te țin pe loc. Să te țin în același loc toată viața. Și după ce o să-ți întorci
fața din nou spre mine, o să realizezi că ești mai puternică decât ai fi crezut
și că ai putere pentru amândoi, apoi mă vei lua de mână și o să dărâmăm toate
zidurile astea pe care le-am construit.
Vai, cât mi-e de
dor de tine, copilă! Te-am luat prizonieră și te-am izolat de restul lumii,
ascunzându-te în vise. În niște vise în care totul e așa cum trebuie să fie. În care
niciunul dintre noi nu mai e laș, poate doar tu, puțin, atunci când e vorba de
intrat în apa adâncă de la mare. În vise în care avem agățată, pe un perete, o poză
de când am aruncat pe masă toate secretele și ne-am dat o șansă. Dar degeaba te
am acolo, căci eu nu mai pot să dorm dacă nu-ți simt piciorul peste mijlocul
meu, ăsta find semnul că ai un somn liniștit, că te simți în siguranță și nu mai ești îngrijorată
dacă „deranjezi” pe cineva.
Ce fac? Nu se mai
poate, trebuie să pun capăt acestei „aventuri”. Așa că-mi ridic privirea spre ea: dragă Lună, eu nu mai pot
fi loial decât unei gambe cu piele fină, care se retrage repede când simte că
se află unde nu ar fi trebuit. Dar doar acolo e locul ei! Acolo unde eu o pot mângâia cu degetele mele și astfel îmi găsesc liniștea necesară pentru a putea
adormi. Adio! De-acum, secretele mele le va auzi doar ea, într-o cameră în care
lumina ta nu va mai putea pătrunde, curioasă.
