Cred
că am trăit într-o bulă. Sau mai bine spus, într-un glob de cristal. În globul ăsta eram fericiți și nu ne putea atinge nimic mai
greu sau mai întunecat decât zăpada.
Aveam
acolo o canapea și câțiva oameni dragi. Aveam o cutie plină cu filme bune care
se împingeau unele pe celelalte în fiecare seară ca să fie alese. Mai aveam un
ibric și multe ierburi pentru ceai; un sac plin cu ciocolată pe care te
chinuiai zilnic să-l ocolești, pentru că ți-ai propus să ai un stil de viață
mai sănătos, dar de fiecare dată când desfăceam una și vedeai cum mușc cu
poftă, mi-o luai și o mâncam amândoi.
Fulgii
de zăpadă erau povești care nu încetau să se spună: despre tine, despre mine,
despre noi. Râdeam în hohote când vorbeam despre trecut și ne închipuiam cum
ar fi fost dacă existam în viața celuilalt încă de la început. Atunci când
prietenii noştri vorbeau despre prezentul lor, ne strângeam de mână în semn
de recunoștință că ne avem unul pe celălalt. Iar viitorul...oh,
viitorul... Ce ne mai plăcea să trișăm și să aruncăm un ochi asupra lui și să-l
desenăm așa cum voiam. Ce de planuri, ce de vise. În momentul ăsta mi-aș
dori să nu-ți fi cumpărat tabla aia niciodată, să nu te fi apucat de desenat...
Din tot ce știam despre tine mi-am croșetat o pătură să-mi țină de cald după ce închideam ușa
în urma ta. O purtam cu mine peste tot și de-i era cuiva frig, i-o împrumutam
și-i oferea atâta căldură încât după câteva clipe mi-o returna și pleca de
lângă mine cu zâmbetul pe buze. Înţelegi de ce-ți răspundeam mereu cu zâmbetul
tâmp pe față, sau de ce alergam spre tine după ce nu ne-am văzut doar o oră?
Pentru că mi-ești drag și dragul se transformă în căldură, iar căldura îmi face
inima să țopăie.
Dar...într-o
seară, cineva a fost deranjat de strălucirea lumii noastre, căci îl ținea treaz
și hotărându-se să „stingă lumina”, ne-a spart globul.
Zăpada
s-a transformat în cenușă, canapeaua s-a transformat în mii de bănci și eu nu
știu pe care ești așezat. Filmele ni s-au transformat în semne de circulație
care mă încurcă în drumul spre tine; plantele mi s-au transformat în boabe de
cafea pe care le folosesc pentru a putea sta trează noaptea, încercând să proiectez
o hartă care să mă ducă la tine.
Tabla
noastră a viitorului a fost ruptă în două, iar din desenele tale nu se mai
înțelege nimic. Cum să mai știu eu cine ar trebui să fiu și cum ar trebui să
fii tu? Oare te-ai schimbat într-atât încât să nu te mai recunosc?
Prietenii
noștri cred că au devenit doar ai tăi, căci pe mine mă ocolesc pe stradă. Sper
că sunt ai tăi și ai rămas măcar cu atât din glob...
Mi-e
frică să mă întreb ce s-o fi ales de pătura mea pufoasă...o fi pe spătarul
scaunului tău, o fi îngropată în praf sau îi ține altcineva locul? Oare acum
știe altă persoană totul despre tine?
Oh,
de-aș fi știut în clipa aia că e ultimul ceai pe care-l bem împreună, aș fi pus
toată dragostea în el și poate ți-ar mai fi rămas și acum puțină în stomac.
De-aș fi știut că e ultima îmbrățișare pe care ți-o dau, aș fi folosit toată
sticluța de parfum și acum te-ai întreba de unde vine parfumul care-ți
gâdilă nările. De-aș fi știut că e ultima oară când închizi ușa în urma mea, nu
te-aș lăsa s-o închizi imediat și ți-aș cere tricoul ăla în care am dormit, în
care am adunat căldura ochiilor, părului și a zâmbetului tău și acum nu
mi-ar mai fi frig.
Mi-e
dor și frig. Poate vine zăpada și-ți voi recunoaște pașii în ea.
